Penultima prezentare pe care am ales-o pentru expunere în această miniserie, se referă la concepția lui Wittgenstein asupra credinței religioase. Conferința a fost susținută de prof. dr. Adrian Paul Iliescu.

Preliminarii:

1. Filosoful nu trebuie să construiască teorii globale asupra unui subiect. Filosofia trebuie să facă o muncă de clarificare conceptuală.

2. Nu există un mod unic și economic de a practica credințele religioase.

3. Concepția lui Wittgenstein se bazează pe supoziția că în domeniul credinței religioase nu se ascunde nici un mister, că nu ne confruntăm cu un mare necunoscut. El pleacă de la supoziția că noi știm ce e religia (nu e necesar să vină filosoful să ne (i)lumineze în privința aceasta). Atunci, se pune întrebarea: de ce mai trebuie să construiască Wittgenstein un set de analize? Răspunsul ar fi următorul: deși știm ce e religia, o interpretăm în mod greșit. Când încercăm să sintetizăm, să teoretizăm cu privire la religie, ne rătăcim într-un sistem de idei, analogii, interpretări care sunt greșite. Cu alte cuvinte, suntem victimele unei auto-înșelări.

Citate reprezentative – Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 111-157, fragmente:

”Miezul chestiunii este ca daca ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt intreaga intreprindere. Orice numesc in mod obisnuit dovada nu m-ar influenta catusi de putin. Sa presupunem, bunaoara, ca am cunoaste oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani si ani mai inainte si ca ei ne descriu un fel de Zi a Judecatii. Destul de ciudat este ca daca asa ceva ar exista si chiar daca ar fi ceva mai convingator decat ce am descris eu, credinta ca acest lucru se va intampla n-ar fi deloc o credinta religioasa. Sa presupunem ca ar trebui sa renunt la toate placerile din cauza unei asemenea preziceri. Daca fac cutare lucru, cineva ma va arunca in flacari peste o mie de ani etc. Nu as ceda. Cele mai bune dovezi stiintifice nu reprezinta aici nimic.”

”S-a spus ca crestinismul are o baza istorica. S-a spus de mii de ori, de catre oameni inteligenti, ca in acest caz indubitabilitatea nu este de ajuns. Chiar daca avem tot atatea dovezi cate avem cu privire la Napoleon. Caci indubitabilitatea n-ar fi de ajuns pentru a ma face sa-mi schimb intreaga viata. Crestinismul nu se fundamenteaza pe o baza istorica in sensul ca credinta comuna cu privire la fapte istorice i-ar putea servi drept fundament. Aici avem o credinta in fapte istorice care difera de credinta in fapte istorice obisnuite. Mai mult, ele nu sunt tratate ca propozitii istorice, empirice.”

”Un spiritualist spune “Aparitie” etc. Desi imi da o imagine care nu-mi place, primesc o idee clara. Stiu cel putin ca unii oameni leaga aceasta expresie de un anumit gen de verificare. Stiu ca altii nu o fac – credinciosii, bunaoara; ei nu se refera la o verificare, ci au idei cu totul diferite. Un mare scriitor povestea ca, pe cand era copil, tatal sau i-a dat o insarcinare, iar el a simtit dintr-o data ca nimic, nici macar moartea, nu l-ar putea elibera de responsabilitatea [de a indeplini aceasta insarcinare]; aceasta era datoria pe care o avea el de indeplinit si nici chiar moartea nu putea opri ca acel lucru sa fie datoria lui. El a spus ca aceasta era, intr-un fel, o dovada a nemuririi sufletului – caci daca acesta continua sa traiasca, [responsabilitatea nu va pieri]. Ideea este data de ceea ce noi numim o demonstratie. Ei bine, daca aceasta este ideea, [totul este in ordine].”

”Crestinismul nu se intemeiaza pe un adevar istoric; mai curand, el ne ofera o relatare (istorica) si spune: iar acum, crede! Dar nu: crede aceasta relatare cu acel fel de credinta ce tine de o relatare istorica, ci mai curand: crede, orice s-ar intampla! Si aceasta o poti face numai ca rezultat al vietii traite. Ai aici o relatare, nu te raporta la ea asa cum te raportezi la alta relatare istorica! Las-o sa ocupe un loc cu totul diferit in viata ta. Nu e nimic paradoxal in aceasta! Cat ar suna de ciudat, relatarile istorice din Scriptura s-ar putea dovedi, in sens istoric, false, si totusi credinta ta sa nu piarda nimic prin aceasta: nu insa pentru ca ea s-ar referi, bunaoara, la “adevaruri universale ale ratiunii”! Ci mai curand deoarece credintei nu-i pasa de dovada istorica (de jocul dovezilor in istorie). Aceasta relatare (Scriptura) este insusita de oameni cu credinta (ceea ce inseamna cu dragoste). Aceasta este certitudinea ce caracterizeaza acest fel de acceptare-a-ceva-ca-adevarat, si nu alta.”

”Mie mi se pare ca o credinta religioasa nu poate fi decat ceva de felul unei angajari pasionate fata de un sistem de referinta. Asadar, desi este credinta, ea este de fapt un mod de a trai sau un mod de a judeca viata. Ea este o insusire pasionata a acestui mod de a vedea.
[...]
Viata te poate educa sa crezi in Dumnezeu. Si, de asemenea, experientele pot face acest lucru; dar nu viziuni sau alte experiente ale simturilor care ne arata “existenta acestei fiinte”, ci, de exemplu, suferinte de diferite feluri. Iar acestea nu ni-l arata pe Dumnezeu in felul in care o impresie senzoriala ne arata un obiect, nici nu ne lasa (cel putin) sa-l banuim. Experientele, gandurile – viata pot sa ne impuna aceasta notiune. Ea este oarecum asemanatoare notiunii “obiect”.”

Deosebirea dintre știință și religie în viziunea lui Wittgenstein:

- deosebirea dintre știință și religie pare fundamentală în ceea ce privește originea lumii, felul în care sunt guvernate lucrurile în univers. De aici rezultă rivalitatea cognitivă între știință și religie. Ele sunt doua weltanschauung-uri care diferă și se contrazic. De aici ar rezulta existența a două adevăruri: cel științific și cel religios.

- Wittgenstein contestă această interpretare a separării dintre știință și religie. El nu acceptă ideea rivalității cognitive, nu acceptă că noi am avea de ales între cele două concepții. El crede că atunci când noi percepem rivalitate între cele două, suntem victimele înțelegerii greșite asupra naturii religiei. Căzând în această capcană, am dezvoltat un mod de gândire de tip ”a crede că” (fizicianul crede că/ credinciosul crede că).

- suntem tentați să vedem știința și religia ca două tipuri de explicare a lumii de tipul convingerii ”cred că”. Dacă ar fi așa, practica științifică ar trebui să fie aceeași cu cea religioasă, doar concluziile ar fi diferite. Wittgenstein contestă această analogie. El insistă că ”jocul” credinței și ”jocul” cunoașterii științifice sunt două ”jocuri” în esență diferite, iar faptul că în cazul amândurora apar formulări despre cum a apărut lumea, nu trebuie să ne înșele. Elementul ”informații despre lume” nu trebuie să ne creeze iluzia că cele două sunt practici care produc informație în același sens. De exemplu, ”informații că”, ”idei că” sunt prezente și în fotbal și în toate domeniile; dar aceasta nu ne face să credem că fotbalul înseamnă cunoaștere și oferă o viziune asupra lumii.

Pentru a înțelege mai corect lucrurile, ar trebui să plecăm de la următoarele diferențe:

- practica religioasă, jocul credinței, presupune, în esență, NU a căuta adevăruri despre lume, ci a te vedea pe tine însuți ca ființă trecătoare, a vedea răul din lume ca pedeapsă, a te ruga pentru iertare, a spera în mântuire, a fi recunoscător lui Dumnezeu pentru mila și bunătatea Sa, a ierta, a te milostivi față de ceilalți păcătoși etc.

- jocul științei presupune a te întreba DE CE s-au petrecut anumite evenimente, CUM au apărut, e ADEVĂRAT CĂ? fenomele ascultă de următoarea regularitate și se vor comporta conform acesteia. Rezultă că avem o căutare a adevărului cu ajutorul concluziilor de tip ”că”.

- în centrul creștinismului, nu se află niște ”concluzii că”, ci ”credințe ÎN”.

Ce înseamnă ”a crede în”?

- narațiunile biblice sunt doar impulsul pentru a-ți forma ”credința în”, nu sunt premise pe baza cărora creezi concluzii, ci sunt doar niște stimulente.

- ”a crede în”, chiar dacă presupune a transmite niște informații, nu înseamnă pur și simplu a crede în ele sau a le sintetiza într-un tablou general asupra lumii, ci a-ți schimba tu viața, a te poziționa într-un anume fel față de lume. De exemplu, în știință nu ți se cere să adopți o anumită atitudine după ce s-a prezentat informația, în religie da.

Wittgenstein insistă asupra a două aspecte:

1. Narațiunile religioase reprezintă numai un fel de material pregătitor pentru ca noi să trăim într-un anumit fel, deci ale au un anumit loc în viața noastră, iar invitația e de a ne reconstrui viața în conformitate cu semnificația lor.

2. Adevărul biblic (ceea ce ți s-a spus CĂ în Biblie), nu mai e țelul final al preocupărilor, așa încât dacă se demonstrează că o anumită narațiune e falsă, credinciosul nu va fi afectat în sensul credinței sale, deoarece el nu a crezut (doar) că, ci a crezut în (Dumnezeu).

Întrebări personale:

1. Mai multe dovezi care ar distruge concluziile de tip ”cred că”, pot duce la distrugerea a ”cred în”? De exemplu, descoperirea falsității istorice a mai multor evenimente biblice, poate duce la pierderea credinței în Dumnezeu? Conform viziunii lui Wittgenstein, răspunsul ar fi unul negativ. Însă dacă informația esențială a creștinismului de tip ”cred că” – învierea lui Hristos – ajunge să fie invalidată istoric, mai poate exista un ”cred în” (Dumnezeu)? Conform raționamentului lui Pavel, nu: Daca nu este o inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. Si, daca n-a inviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica, si zadarnica este si credinta voastra. Ba inca noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu; fiindca am marturisit despre Dumnezeu ca El a inviat pe Hristos, cand nu L-a inviat, daca este adevarat ca mortii nu invie. Caci, daca nu invie mortii, nici Hristos n-a inviat. Si, daca n-a inviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti inca in pacatele voastre, si prin urmare, si cei ce au adormit in Hristos sunt pierduti. (1Cor. 15:13-18)

2. Dacă ”a crede în” înseamnă doar schimbarea modului de viață și raportarea individului într-un anumit fel față de lume, pentru ce mai e nevoie de credința religioasă (în general, și de creștinism în particular) în cazul în care și omul de știință ”necredincios” cultivă același mod de viață cu cel al credinciosului?