O interpretare a ultimei producții cinematografice a lui Malick nu cred că se poate face pe nerăsuflate, la scurt timp după vizionarea filmului. Dimpotrivă, complexitatea peliculei îndeamnă la molfăit bine ideile-cuvânt înainte de-a fi înșirate în vreo cronică de film sau în vreo discuție publică asupra subiectului incitant pe care regizorul american îl propune. Personal, am vizionat filmul de două ori, am asistat și la o dezbatere cu public între un grup de psihanaliști și critici de film (un regizor + un critic, de fapt), am jonglat și cu ideile psihanalitice din film privind transgeneraționalitatea, doliul și complexul Oedip nerezolvat, și cu cele existențiale și cu cele vizuale în același timp. Am fost un spectator idealist și analist deopotrivă. Și tocmai pentru că s-a întamplat așa, interpretările pe care le-am auzit sau pe care mi le formulasem eu în minte, nu m-au mulțumit. Dintre toate unghiurile din care am privit subiectul filmului de Palme d`Or, pe unul l-am ales spre împărtășire. Dacă e proiecție ori nu, cititorul să aleagă.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7)

Acestea sunt vorbele adresate de Dumnezeu lui Iov ca răspuns al suferinței sale nejustificate. Cum bine sublinia regizorul Andrei Ujică în dezbaterea la care am participat, prin aceste cuvinte, Dumnezeu își bate joc de Iov. Se folosește de argumente de tip reductio ad absurdum (omnipotența și rolul Său de Creator) pentru a evita o formulare logică a problemei ridicate de Iov. Desigur, ce pentru om poate fi ilogic, pentru Dumnezeu poate fi logic, și invers. Dar, personal, înclin să cred că răspunsul lui Dumnezeu la suferința lui Iov nu este atât de mult răspunsul lui Dumnezeu, cât răspunsul pus de OM pe seama lui Dumnezeu la o astfel de problemă – problema suferinței. Într-un mod extrapolat și îmbogățit artistic, se pare că Malick face același lucru în filmul lui. Încearcă să deturneze focusarea pe principala problemă – moartea unui copil nevinovat într-o familie creștină aparent perfectă – prin inserarea cadrelor care trimit la nașterea Universului, la imensitatea acestuia, la… incomensurabilitatea lui.

Malick propune două direcții de interpretare a vieții încă din primele minute ale filmului: calea harului divin și calea naturii. El arată clar că acestea două nu pot fi reconciliate. De aici și ruptura vădită dintre cele două planuri distincte ce se găsesc în film: microcosmosul (omul) și macrocosmosul (universul). Pentru idealiști, direcția grației divine se impune celei naturale. Și au suficiente argumente ca să ajungă la această concluzie. Însă și pentru cealaltă tabără, a naturaliștilor, care nu-L găsesc deloc pe Dumnezeu în opera lui Malick (concret, El nu apare deloc în film), argumente sunt suficiente. Tocmai aici aș vedea eu geniul lui Malick: reușește să creeze din pelicula sa un ”ecran” propice proiecțiilor fiecărei categorii de spectatori, astfel încât, toată lumea să iasă mulțumită din sala de cinematograf.

Titlul filmului e revelator deasemenea. El poate indica atât aspectele legate de cosmogonie, cât și cele legate de transgeneraționalitate (fantasma inconștientă ce se perpetuează de la generație la generație – vezi relația lui Jack cu tatăl său). Însă, mai este un aspect metafizic ce se degajă din titlu și care nu e deloc de neglijat. Pomul vieții, în accepțiune creștină, simbolizează Pomul Cunoștinței Binelui și Răului, pomul din ale cărui fructe au mâncat Adam și Eva și, astfel, păcatul (deci suferința, moartea) a intrat în lume. Pomul prin care s-a produs descătușarea Adevărului. Întrebarea care se pune e următoarea: care dintre adevăruri? Cel de dinaintea intrării lui Hristos în scenă, aș spune eu. Adică, cel de dinaintea existenței unui Mântuitor. Întreg filmul se bazează pe ideea unui tată  autoritar, vechi-testamentar, ridicat la rang de dumnezeu de către propriii copii care încearcă ”îmbunarea” acestuia prin diferite metode, toate dovedindu-se a fi ineficiente. Dumnezeu nu este văzut ca un tată, ci ca un domn (vezi scena în care tatăl le impune copiilor să i se adreseze cu ”domnule”, nu cu ”tăticule”). Ca un Făuritor, ca un Creator pentru care ființa umană nu contează foarte mult. În acest peisaj dominat de un suveran atotputernic dar lipsit de compasiune, omului nu-i mai rămâne decât resemnarea și acceptarea destinului său mortifer. Chiar și ultima scenă, cea în care, într-un rai post-apocaliptic, pe malurile Mării de Cristal în care cei mântuiți îi întâlnesc pe cei dragi, este încununată de o replică absolut uluitoare spusă de mamă: ”în Mâinile Tale îl încredințez pe fiul meu”. Este ca o ultimă capitulare, o capitulare definitivă în fața morții și a problematicii suferinței umane.

În spatele acestei resemnări tranșante pe care filmul o sugerează, văd un regizor care nu acceptă deloc resemnarea ca răspuns al chestiunii în discuție. Mai mult, filmul fiind unul auto-biografic, prin travaliul pe care Malick l-a întreprins, s-ar putea desluși tupeul de care acesta dă dovadă (similar tupeului lui Iov) ”îndrăznind” să pună întrebări incomode destinului (sau lui Dumnezeu, tot aia). Dincolo de discursul lirico-lacrimogen ce se evidențiază la prima vedere, aș vedea un Malick tăios de cerebral, de… naturalist. Dacă realizarea filmului în sine a avut un rol curativ, mântuitor pentru Malick, nu putem ști. Ceea ce știm cu siguranță însă, privind istoria-oglindă pe baza căreia regizorul își construiește capodopera, este că, în final, Dumnezeu Își dă acceptul asupra revoltei lui Iov-Malick, spunând:

După ce a vorbit Dumnezeu aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: ”Mânia Mea S-a aprins împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit așa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42:7)