Când aveam 3 ani, nu știam că versurile de căpătâi ale lui Freddie Mercury aveau să ajungă motto-ul destinului meu. Nu pot spune că aveam preocupări neobișnuite pentru un copil de 3 ani. Ce-i drept, preferam să mă joc cu rățuștele în loc să asist la aceleași jocuri simbolice tâmpite „de-a tata și de-a mama” specifice puștilor de pe strada mea, puștilor din Europa mea și chiar puștilor de pe întreg globul pământesc care se află în procesul de evoluție psihică la debutul complexului Oedip. Cum preferam rățuștele în loc de păpuși, îmi petreceam majoritatea timpului în curte, alături de iubitele mele măcănitoare. Știu că venise tata într-o primăvară diafană cu vreo 10 minunății îmbrăcate cu puf galben și ni le prezentă mie și lui frate`miu pe un ton ritualic. Parcă se găsea ceva sfânt în aceste vietăți care veniseră pe lume tocmai pentru a sfârși ulterior în cratița încinsă a maică`mii. A fost dragoste la prima vedere. Pentru că lui frate`miu, care avea deja 6 ani și devenise bărbat în toată firea conform teoriei lui Freud, i se părea total lipsit de făloșenie jocul cu puii de rățușcă deși poate ar fi vrut să încerce să le vâre o râmă pe gât și să vadă ce are să se întâmple, mi-a revenit mie întreg dreptul de posesiune asupra micilor animăluțe. Și ce le mai iubeam, și ce le mai îndrăgeam, și ce frumos mai era să le aliniez pe toate în șir indian și să le văd plimbându-se prin curte în felul acesta disciplinat! Inventam tot felul de năstrușnicii care să mă distreze și să-mi umple timpul de fetiță de 3 ani ale cărei principale noi preocupări erau făcutul la oliță și adulatul figurii paterne. Într-o zi, iubirea mea pentru puii de rață, le-a sufocat la propriu. Am început să am primele manifestări sadice pe care mi le amintesc. Nu era nicio îndoială că îmi iubeam partenerii de joacă. Doar că nu înțelegeam foarte tare ce înseamnă iubirea asta și cum trebuie să se manifeste, așa că am început să explorez singură eventualele posibilități. Am luat un cârlig de rufe și apoi am provocat prima crimă a vieții mele. Nu îmi amintesc să-mi fi produs vreo plăcere această acțiune. Știu doar că, una câte una, fiecare dintre animăluțele care nu apucaseră să se bucure prea mult de viață, au sfârșit strangulate cu un cârlig de rufe.

Nu am ajuns un criminal în serie, însă evenimentul a fost probabil unul prea tensionant pentru ca cineva din familia mea să mai facă referire vreodată la el. A ieșit din scorburile subconștientului abia când mi-am început analiza personală și regresia către nevroza infantilă a sondat destul de adânc pentru a aduce în câmpul conștiinței ceva ce  fusese demult refulat și care trăda un act de cruzime pentru care, toată viața mea, în mod inconștient și repetitiv, aveam să mă autopedepsesc. Uneori, mă văd pe mine cea de acum, femeia matură, femeia-psihanalist, wonder-woman, stând în fața unor vietăți cu puf galben strangulate de propriile-mi porniri psihopate. Le-am iubit și le-am ucis. Le-am iubit, deci le-am anulat. Iubirea înseamnă anulare. Probabil asta percepeam atunci. Nici astăzi nu văd lucrurile foarte diferit, doar că percepția mea a suferit o mică deplasare. Iubirea înseamnă anulare. Dar nu a obiectului iubit, ci a propriei persoane.