“Descrierea curajului stoic făcută de un om ca Seneca demonstrează interdependența dintre teama de moarte și teama de viață, ca și interdependența dintre curajul de a muri și curajul de a trăi. Seneca se referă la ”cei care nu vor să trăiască și nu știu cum să moară”. El vorbește despre un libido moriendi, termenul exact din limba latină al ”instinctului morții” lui Freud. Seneca se referă la oameni care simt că viața este lipsită de sens și superfluă și care, asemenea Ecleziastului, spun: Nu pot face nimic nou, nu pot vedea nimic nou! Conform lui Seneca, acest lucru este o consecință a acceptării principiului plăcerii sau, așa cum îl denumește el, anticipând o expresie americană recentă, atitudinea de ”a te simți bine” (”good-time”), pe care el o găsește la tânăra generație. Ca și la Freud, instinctul morții este partea negativă a impulsurilor niciodată satisfăcute ale libidoului și, deci, conform lui Seneca, acceptarea principiului plăcerii conduce în mod necesar la dezgust și disperare față de viață. Însă Seneca a știut (așa cum a știut și Freud) că incapacitatea de a afirma viața nu presupune capacitatea de a afirma moartea. Angoasa sorții și a morții controlează chiar și viețile acelora care și-au pierdut voința de a trăi. Acest lucru arată că recomandarea stoică de a te sinucide nu este adresată celor care sunt învinși de viață, ci acelora care au învins viața și care pot deopotrivă să trăiască și să moară, și să aleagă liber între aceste alternative. Sinuciderea ca o evadare dictată de frică contrazice curajul stoic de a fi.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Afirmarea ființei esențiale proprii în pofida dorințelor angoasei creează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, și anume, ”să învețe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorințelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o ”problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea ”ridicată deaspura fiecărei circumstanțe”. Bucuria însoțește auto-afirmarea ființei noastre esențiale în pofida inhibițiilor care vin de la elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoțională a curajosului ”Da” față de adevărata ființă proprie. Această combinație de curaj și bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relația lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmăruu ființei esențiale individuale, curajul și bucuria coincid.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o filosofie sistematică de strictețea și consistența celei a lui Spinoza, acesta este un fapt remarcabil și ne arată cele două motive cognitive care întotdeauna determină doctrina despre curaj: cel ontologic universal și cel moral specific. Acest lucru are o consecință foarte importantă pentru una dintre cele mai dificile probleme etice și anume relația dintre auto-afirmare și dragostea de alții. Pentru Spinoza, ultima o presupune pe prima. Din moment ce virtutea și puterea auto-afirmării sunt identice și din moment ce ”generozitatea” este actul de a merge spre ceilalți dintr-un simțământ de bunăvoință, nu se poate concepe nici un conflict între auto-afirmare și dragoste. Acest lucru presupune desigur că auto-afirmarea nu numai că se deosebește, dar este chiar opusul ”egoismului” în sensul unei calități morale negative.

Erich Fromm a exprimat din plin ideea că dragostea de sine justă și dragostea pentru ceilalți justă sunt interdependente și că egoismul și abuzarea celorlalți sunt tot atât de interdependente.

(…) Rămâne, totuși, o întrebare la care atât Spinoza cât și soicii nu dau un răspuns. Aceasta este întrebarea formulată de însuși Spinoza la sfârșitul ”Eticii”. De ce, întreabă el, calea mântuirii, pe care el ne-a arătat-o, este neglijată aproape de toți? Fiindcă este dificilă și prin urmare rară, la fel ca tot ceea ce este sublim, răspunde el în melancolia ultimei propoziții a cărții sale. La fel au răspuns și stoicii, dar acesta este un răspuns ce nu ține de mântuire, ci de resemnare.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

O persoană poate afirma în mod paradoxal că voința de putere așa cum a fost definită de Nietzsche nu este nici voință, nici putere – cu alte cuvinte, nu este nici voință în sensul psihologic și nici putere în sensul sociologic. Aceasta desemnează auto-afirmarea vieții ca viață, inclusiv conservarea de sine și dezvoltarea. Prin urmare, voința nu tinde spre ceva ce nu are, spre un obiect din afara ei, ci se voiește pe sine în sensul dublu de a se conserva și a se transcede pe sine. Aceasta este puterea ei, ca și puterea ei asupra ei însăși. Voința de putere este auto-afirmarea voinței ca realitate ultimă.

Nietzsche este cel mai impresionant și mai autentic reprezentant a ceea ce putem denumi ”filosofie a vieții”. Viața în termenul acesta este procesul în care puterea ființei se actualizează pe sine însăși. Dar actualizându-se, aceasta depășește acel lucru din viață care, deși aparține vieții, neagă viața. Se poate numi voință care contrazice voința de putere.

Viața creează și viața iubește ceea ce a fost creat, însă curând trebuie să se întoarcă împotriva a ceea ce a fost creat: ”așa a dorit voința [Vieții] mele”. De aceea este greșit să se vorbească de ”voința de a exista” sau chiar de ”voința de viață”; trebuie să vorbim despre ”voința de putere”, de pildă, de mai multă viață.

Putere = supunere (nu docilitate) n.r.

Viața care voiește să se întreacă pe ea însăși este viața bună, iar viața bună este viața curajoasă. Aceasta este viața ”sufletului puternic” și a ”trupului biruitor” a cărui bucurie de sine este virtutea. Un astfel de suflet izgonește tot ceea ce este laș. Însă pentru a atinge o astfel de noblețe este necesar să te supui atunci când poruncești. Această supunere care face parte din actul de poruncire este opusul docilității. Docilitatea este lașitatea care nu îndrăznește să-și asume riscuri. Eul docil este opusul eului care se auto-afirmă, chiar dacă este supus lui Dumnezeu. Acesta dorește să evite durerea de a răni și a fi rănit. Dimpotrivă, eul supus este eul care își poruncelte și prin aceasta se riscă pe sine. Poruncindu-și sieși, el devine propriul său judecător și propria sa victimă. Voința care își poruncește este voința creativă.”

(Paul Tillich – Curajul de a fi)