Această prezentare a fost oferită de domnul academician Mircea Flonta, profesor onorific al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Dumnealui a avut în vedere, în primul rând, clarificarea termenilor ce intră în componența sintagmelor ”cunoaștere științifică” și ”credință religioasă”. Un aspect deosebit de important îl constituie această clarificare, întrucât, din cauza înțelegerii eronate a termenilor, mulți au văzut relația dintre știință și religioasă ca nefiind în vreun alt fel, decât conflictuală. De subliniat că, atunci când ne referim la cele două domenii în discuție, corect e să spunem ”cunoaștere științifică” respectiv ”credință religioasă”. Vom vedea, în cele ce urmează, de ce această distincție e necesară.

Cunoașterea științifică:

- E cunoaștere obiectivă prin excelență, bazată pe experiența comună;

- Rezultatul cunoașterii științifice e unul care poate fi repetat, deci prin aceasta verificat;

- Rezultatul autentic forțează consensul (vezi Comunitatea științifică);

- Cunoașterea științifică are un caracter relativ și autocorector;

- Este modestă (întrebările pot fi controlate critic);

 

Credința religioasă:

- Operează cu reprezentări;

- Devine sursă de beneficii și consolare;

- Atenuează și suprimă frica de moarte;

Conflictul între cele două apare tocmai pentru că noi folosim termenul ”cunoaștere” în moduri foarte diferite, unele care nu au deloc legătură cu realitatea. De exemplu, folosim ”cunoaștere”, atunci când vorbim de reprezentări (”cunoașterea religioasă e obiectivă” – fals). Relația dintre cele două domenii trebuie văzută, mai degrabă, ca o complementaritate. În locul acesteia, întâlnim două poziții extreme, poziții ce se conturează din ce în ce mai clar în peisajul conflictului actual dintre știință și religie: pe de-o parte, avem poziția lui Dawkins care pare că NU susține deloc modestitatea științei, pe de cealaltă parte, o avem pe cea a lui Alvin Plantinga care susține ideea că orice afirmație care contrazice Biblia trebuie privită cu suspiciune.

 

Delimitarea netă drept garanție a conviețuirii fără tensiuni

”Punctul de vedere că știința modernă și religia sunt domenii net distincte ale gândirii, care nu se ating și nu pot să prezinte o zonă de suprapunere, este adesea perceput drept o marginalizare a credinței religioase într-o societate secularizată. În realitate, au existat oameni profund religioși care au aderat fără rezerve la acest punct de vedere și l-au susținut cu pasiune. Soren Kierkegaard, bunăoară, opunea frontal credința rațiunii, cunoașterii obiective, științei. Pentru el, problemele adevăratului creștin nu au nimic în comun cu cele care solicită exercițiul rațiunii, în particular al gândirii orientate spre cunoaștere. Nu numai că religia nu poate primi o întemeiere rațională, dar ea nu are nevoie de o asemenea întemeiere (…). Iar L. Wittgenstein, care a fost influențat în această privință de către Lev Tolstoi, considera că singura temă a gândirii religioase este cea a sensului vieții. Pentru el, credința creștină era pe deplin decuplată de lumea cunoașterii, a teoriei, de orice fel de reprezentări cosmologice (…).
O despărțire clară a credinței de știință, acea despărțire care exclude orice posibilitate ca ele să intre în competiție sau să ajungă la conflict, este posibilă chiar dacă ele nu vor fi opuse una alteia în acest mod. Este ceea ce ilustrează poziția adoptată de cunoscutul teolog catolic Hans Kung, într-o carte recent consacrată acestei teme: ”Relația Dumnezeu-lume, Dumnezeu-om poate fi formulată doar dialectic: Dumnezeu este transcendență, însă în imanență. Este vorba de o eternitate, dar în temporabilitate, de nemăsurabilitate, dar în spațiu.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 124-125)” (Mircea Flonta, Darwin și după Darwin, ed. Humanitas, București, 2010, pp. 246-247)

 

Poziția lui Kung:

Poziția lui Kung merită atenție între altele deoarece arată că punctul de vedere al separării depline a imaginii naturii configurate prin cercetarea științifică de credința religioasă poate fi îmbrățișată atât de credincioși, cât și de agnostici.

- Punctul de sprijin al delimitării credinței de știință este un concept al divinității care se distanțează net de cel antropomorfic, caracteristic pentru reprezentări religioase populare;

- Respinge înțelegerea deistă a lui Dumnezeu drept o realitate substanțială, așezată în afara lumii. Pentru el, Dumnezeu este pretutindeni, este omniprezent;

- Dumnezeu este imanent în sensul că pătrunde toate lucrurile și, totodată, transcendent în sensul că nu poate fi cunoscut prine experiență;

- Dumnezeu este real în sensul că există, dar nu este, totuși, o realitate de natură factuală, accesibilă cunoașterii prin experiență;

- Kung afirmă că Dumnezeu reprezintă transcendența în imanență, eternitatea în temporalitate, prin urmare absolutul în relativ. (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 126-127)

”Limbajul științific și religios sunt tot atât de puțin compatibile ca și limbajul științific și poetic. Asta înseamnă: teoria big-bang-ului și credința în Creație, teoria evoluției și crearea omului nu se contrazic, dar ele nu trebuie nici armonizate.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 141)

- Convingerea lui Kung este că, împotriva unei impresii de care nu numai mulți credincioși, dar și persoane cu răspunderi în biserici încă nu s-au eliberat complet, toate descoperirile care afectează imaginea științifică asupra universului, a vieții și a omului nu pot nici să sprijine, nici să zdruncine credința religioasă autentică. El împărtășește astfel punctul de vedere dominant în rândul cercetătorilor naturii, în speță al biologilor: ”procesul evoluției ca atare, văzut din punctul de vedere al științelor naturii, nu include și nici nu exclude un Creator (un Alfa) și un Ultim Sens-Țel (un Omega).” (ibidem, pag. 174);

- Dacă admitem că toate acele enunțuri despre universul natural pe care le putem califica drep cunoștințe sunt sub controlul experienței, atunci integritatea intelectuală ne va cere să acceptăm că singura imagine asupra acestui univers, care răspunde exigențelor obiectivității, este imaginea ce se constituie pe baza rezultatelor cunoașterii științifice. Aceasta este o imagine asupra naturii și a omului, ca ființă naturală, care întrunește virtuțile, dar și limitele cunoașterii controlabile. Tocmai de aceea ea nu poate pretinde drepturi exclusive, și nici măcar întâietate, în raport cu alte sisteme de reprezentări asupra lumii și a existenței omenești. Ceea ce nu înseamnă decât a recunoaște că există interese și preocupări esențiale ale ființelor care simt, gândesc și reflectează, altele decât cele care vizează dobândirea unei cunoașteri cu valoare obiectivă.

 

Considerațiile lui Stephen J. Gould

Într-un articol intitulat ”Nonoverlaping Magisteria”, Gould și-a propus o elaborare a punctului de vedere că știința și credința sunt domenii pe deplin separate. Gould s-a delimitat, la fel de net, atât de susținătorii creaționismului științific, cât și de acei cercetători ai evoluției, ca Richard Dawkins, care contestă posibilitatea conviețuirii dintre știința darwiniană și credința religioasă. Autorul este de acord cu acei darwiniști, ca Ayala, care subliniază că nu există un conflict, nici măcar o tensiune, între știința darwiniană și credințele religioase de îndată ce oamenii credincioși nu împărtășesc citirea unor pasaje din Biblie ca un adevăr literal, ”ci ca o literatură care luminează, bazată în parte pe metaforă și alegorie (care sunt componente esențiale ale scrierilor bune) și cer interpretarea ei pentru o înțelegere adecvată.” Un conflict nu este, de fapt, posibil, după Gould, deoarece nu există acea zonă de suprapunere între ele care ar face posibilă o confruntare. ”Lipsa conflictului dintre știință și religie ia naștere din lipsa unei suprapuneri a domeniilor de expertiză profesională – expertiza științei în constituția empirică a universului și a religiei în căutarea valorilor etice adecvate și a semnificației spirituale a vieților noastre”, spune Gould. Dacă adoptă acest punct de vedere, bisericile n-au nici un motiv să conteste ceea ce ne spune cercetarea științifică despre evoluția speciilor. Iar reprezentanții științei darwiniene, ca cercetători ai naturii, nu au nici un temei să respingă credințele religioase, din motivul simplu că știința nu are nimic de spus despre temele care constituie până la urmă nucleul credinței religioase. Și anume semnificațiile morale și valorile, și nu cunoașterea universului, cosmologia.

Considerațiile lui Gould conferă contururi foarte clare unei poziții pe care a adoptat-o și Darwin, în anii săi târzii. După publicarea Originea speciilor, Darwin a câștigat o conștiință tot mai acută a distincției dintre preocupările științifice și cele religioase. Iată una din însemnările lui mai semnificative în această privință: ”Cu mulți ani înainte, am fost sfătuit insistent de către un prieten să nu introduc nimic despre religie în lucrările mele dacă doresc să fac să progreseze știința în Anglia.” (citat după John H.Brooke, ”The relations between Darwin`s science and his religion”, în J.Durand (ed.), Darwinism and Divinity, Oxford, Blackwell, 1985, p.41).

Prezentarea s-a încheiat cu un un gând foarte sugestiv al domnului profesor Flonta:

”Cine vrea să cunoască absolutul, trebuie să plătească cu prețul subiectivității; cine vrea să cunoască obiectivul, cu prețul relativității.”