Mare înghesuială mare la celebra librărie-ceainărie de fițe a entelectualilor dă București, Cărturești Verona. Așa fițe, așa condiții: aer condiționat deloc, căldură ca în saună în camera unde se vroia a se ține inițial conferința, peste o sută dintre focoasele admiratoare ale lui Bruckner așteaptă cuminți la coadă un autograf de la idolul venit taman din Franța, Laura și cu mine umblăm agitate de la Dalles la Eminescu (deșteptele de noi, în felul ăsta am evitat puhoiul de la casă din Cărturești!) să cumpărăm ultimul ”Paradox al iubirii”, că deh, nu se cuvenea să ne ducem în fața stimabilului cu cărți [mai] vechi. Trec cam trei sferturi de oră până organizatorii, dragii de ei, se dumiresc și-și dau seama că ceainăria cu 8 mese e neîncăpătoare mulțimii care formase deja coadă până la ieșirea din librărie. Așa că-și iau calabalâcurile și se mută la mansardă, unde, dacă rezistai două minute, aveai șanse maxime de a fi decorat cu titlul de erou național în ceea ce privește masochismul simțurilor (în special cel olfactiv). Așadar, la mansardă nu era aer deloc și puțea. Ce mai conta că nenea Bruckner se chinuia să vorbească despre iubire în fel și chip, în încăpere secrețiile spectatorilor făceau deja amor cu un rezultat care ne-a provocat instantaneu greață și mie și prietenei cu care eram. Așa că l-am lăsat pe Pascal să răspundă supus întrebărilor venite din partea publicului și noi am ieșit la aer, întorcându-ne la sesiunea de autografe.
O mică paranteză: afară, adică în fața librăriei, o domnișoară cochetă (și extrem de tulburată narcisic – în opinia celor două cliniciene care o studiau) se tolănea lasciv pe o bucată de piatră care probabil constituia vreo operă de artă, pozând în fața unui domn pleșuv și foarte implicat în actul fotografierii. Laura, asociează liber și foarte corect: ”ce dor mi-e de spital!” (referindu-se la spitalul de psihiatrie unde făcuse practică vreun an jumate). După încă vreo 3 sferturi de oră în care am așteptat afară și-n care am mai asistat la un episod maniacal în plină desfășurare (o babă cu burta în falduri, rujată excesiv și îmbrăcată ca o curvă provincială pășea candid pe treptele de la intrarea în librărie) și la unul depresiv (detalii despre asta nu pot da), am mers din nou la mansarda urât mirositoare ca să luăm autografele mult așteptate. Încă o oră de stat la coadă acolo. Și încă un episod memorabil pe care l-aș numi ”blonde la Bruckner”.
Două blonde, ude complet (și la propriu și la figurat), în fața noastră la coadă. Una dintre ele, după ce izbutește să obțină autograful, răbufnește fluturând un i-phone negru către cealaltă:” fatăăăăăă, nu mi-ai făcut poză când îmi semna cartea! te omor!” Cealaltă, puțin speriată, puțin contrariată, îi răspunde: ”cum faaaaată?! că eu ți-am făcut! adică am apăsat acolo unde mi-ai spus! nu s-a salvat??” Îmi închipui ce tragedie trebuie să se fi născut în mintea blondei-admiratoare-de-Bruckner când și-a văzut visul spulberat – acela de a pune pe FB poze cu maestrul dându-i EI autograf! Bun fu și rezumatul ulterior al Laurei: ”două blonde vin ca să se pozeze cu Bruckner, dar nu știu să folosească i-phonul”. Mda…
Lipsa excesivă (ce alăturare dubioasă de cuvinte! există o lipsă excesivă?] a aerului, oboseala cumulată și greața provocată de cele două blonde, nu ne-au lăsat totuși neproductive. Imaginația noastră începuse să zburde (probabil se transmitea dinspre maestru înspre noi), așa încât, atât eu, cât și Laura, am ”produs” două imagini care merită lăsate posterității. Laura, într-un proces de semi-depersonalizare, îmi spune :”simt că transpirația celorlalți devine propria transpirație. simt că transpirația lor e transpirația mea”. Aș adăuga eu:
I Am Jack’s Complete Lack of Surprise
I Am Jack’s Inflamed Sense of Rejection
I Am Jack’s Smirking Revenge
I Am Jack’s Broken Heart.
Producția mea a constat într-o imagine regizorală fabricată atunci și acolo. În mansardă se aude înnăbușit vocea lui Sinatra. Deci spiritul Crăciunului la cele 60 de grade dinăuntru. Mi-am imaginat un cadru cuprinzând exact mansarda din Cărturești (o să pun o fotografie sugestivă cu ea la sfârșit) care e din lemn îmbibat cu miros de pipi de pisică, iar de stâlpii de susținere atârnă spânzurate niște cadavre. Sub ele, pe podea, se află un covor format din cărți ale lui Bruckner, toate ”Paradoxul iubirii”. Și, de ce nu, chiar cu papa Bruckner în centru care împarte autografe femeilor extaziate. Iată paradoxul iubirii în România în regia subsemnatei!
mansarda Cărturești Verona
