Probabil că cei mai mulți funcționează conform sintagmei ”atunci când realitatea îmi depășește apărările, mă refugiez în fantasmă”. Însă, în ceea ce mă privește, se întâmplă exact pe dos. Adică, atunci când propriul imaginar devine prea greu de suportat, evadez în realitate. Nu știu de ce am ales să ofer această explicație încă de la început. Poate ca o justificare a faptului că realitatea obiectivă îmi este atât de fadă, atât de străină, încât adevăratul Eu ar trebui căutat, întotdeauna, în propriul univers imaginar. Sau poate explicația a venit ca o apărare împotriva unor eșecuri născute, crescute și îmblânzite în realitatea palpabilă și feroce. Dar, în ultimă instanță, mă consolez cu gândul că această realitate urâcioasă joacă un rol insignifiant în desfășurarea vieții psihice în comparație cu planul febril și omnipotent al imaginarului. Așa că, atunci când nu îmi cufund gândurile pătrunzând fantasmele altora (prin lectură, muzică, film), mă găsesc fabricându-mi singură, în stare de veghe, scenarii eliberatoare sau, dimpotrivă, persecutoare. În toți anii de facultate, înaintea fiecărei sesiuni de examene, activitatea mea principală era… vizionatul filmelor. Nu îndesarea pe gât a materiei pe care o asimilasem sau nu în timpul semestrului, nu agitația intrapsihică specifică oricărui student ”normal” înainte de un examen important. Nu. Catalizatorul meu cel mai puternic în procesul învățării era cufundarea în fantasma celuilalt. Culmea e că acest mecanism propriu de refugiu îmi asigura întotdeauna succesul la examene. Nu mă adormea, nu mă transpunea în spațiul semi-oniric pentru a mă abandona acolo, ci îmi dădea energia necesară depășirii cu succes a unei situații de viață, de unii considerată a fi chiar traumatizantă.

Zilele trecute însă, influențată sau nu de povestioarele lui Urmuz, zona conștiinței mi-a fost asediată de un reziduu al imaginarului greu de suportat chiar și pentru mine. De obicei mintea îmi creează personaje, situații, contexte destul de bine conturate, pe marginea cărora mi-e destul de ușor să brodez. De această dată, a fost vorba parcă doar de un avorton al fantasmei, un gunoi din Inconștient care a erupt brutal înafară, lăsându-mă contrariată și buimacă. L-am comparat cu acea scenă din Mullholand Drive în care cântăreața din teatrul magic, deși leșină pe scenă în timp ce interpreta un song, vocea sa continuă să cânte. Play-back. La mine era vorba de o fantasmă grăitoare. Grăitoare la propriu, căci toată fantasma se reducea la o voce de bărbat ce vorbea fără oprire. Un obiect parțial, cum ar spune Lacan, însă un obiect care, aparent, nu îmi sugera nimic, ci gâlgâia încontinuu vorbe pe care nu le înțelegeam și care nu-mi erau adresate. Nu știu nimic despre limbajul acelui bărbat, nimic despre cuvintele sale, nimic despre mesajul său, însă vocea sa făcea mai mult decât toate la un loc. E o voce plăcută, din care mi-aș putea face plapumă și m-aș putea înveli în nopțile reci. E o voce pe care aș asculta-o neîncetat și în preajma căreia m-aș simți confortabil. E o voce mai bună decât sânul proprii mame, mai bună decât autoritatea cuvintelor tatei, o voce caldă și hotărâtă în același timp. E o voce pe care aș putea s-o cuprind în palme și să spun ”iată-te, în sfârșit, iubitule!”. Și da, doar o voce de bărbat ar putea fi astfel. Această voce nu cântă, însă muzicalitatea ei transcede veacurile. Citea parcă dintr-o carte o poveste pe care nu o înțelegeam și pe care nu o înțeleg nici acum. O voce care, prin ea însăși, îmi oferea tot holdingul afectiv de care aveam nevoie. Apoi îmi imaginam că fac dragoste cu această voce. Îmi mai trebuia un… continuarea aici