(continuare)
Odată materializată, vocea își intră în adevăratu-i rol de persecutor. Inflexiunile sonore ale crainicului de radio țâșneau în mintea mea asemenea firișoarelor de apă agitate într-o fântână arteziană, mă îmbătau și amețeau în același timp. Pe măsură ce bărbatul din spatele microfonului avansa în monologul său, mie îmi era tot mai greu să-i înțeleg cuvintele, ele îmi apăreau disipate, încețoșate, până când am simțit doar un susur blând și monoton picurând pe pereții minții mele. Această experiență s-a tradus printr-o durere de cap surdă, dispersată care se împăștia în întregu-mi trup asemenea unei tumori canceroase clocotind.
I-aș fi ordonat timpului să se oprească în acel moment dacă aș fi putut. Însă timpul continua să curgă devorând totul în calea lui ca un pervers ahtiat după copulări de-a valma, ca un dependent de drog ce înghite străzile strigând după încă o doză. Timpul nu are răbdare cu mine, după cum el nu are răbdare nici cu tine. Curgerea timpului ține de realitate – acea realitate de care ființa mea fugea ca de un lepros. Fantasma mea grăitoare se transformă în vis. Apoi în delir. Și astăzi încerc să-mi explic care erau acele pârghii interne care-mi alimentau coșmarul cu imagini desprinse parcă din filmele lui Antonioni (Zabriskie Point, în special) și muzici pink-floydiene. Era atât de seductiv conținutul acestui delir care creștea și creștea, încât acum îmi puteam imagina acea voce ca fiind un obiect complet, nu mai era nevoie nici de buze, de piele sau de penis, vocea se maturizase, își devenise suficientă sieși, puteam foarte bine s-o înfășor în jurul gâtului asemenea unei eșarfe delicate sau s-o port în lesă asemenea unui animăluț de companie. În mod paradoxal, vocea căreia acum îi găsisem un corespondent în real (crainicul de radio), nu mai avea nevoie de nici un pilon în lumea externă. Ciudat cum ceea ce declarasem cândva a fi începutul unui coșmar, acum devenise un colțișor de rai în care gândurile pluteau în lichidul amniotic al psihicului meu fără să simt vreo fărâmițare de ordin patologic. Evadam în acest mic univers peste care Vocea era suverană tot mai des și pentru bucăți de timp din ce în ce mai mari. În acest moment al povestirii, îmi dau seama că suspansul nu-și mai are rostul. În așteptare nu există suspans decât dacă ți-l dorești și ai capacitatea de a-l anticipa. Așteptarea mea, întâlnirea cu omul real din spatele fantasmei grăitoare, își pierduse din suspans, însă continua să fie vie și devoratoare. Priveam cu suspiciune orice trecător mascul de pe străzi gândindu-mă că Vocea ar putea fi a oricăruia dintre acești sleiți bărbați cărora parcă le-a fost furată capacitatea de a visa. Eram singura visătoare într-un oraș noroios având gustul lâncezit al unei paste de avocado.
Trecuseră deja zile și luni și ani și acum era într-una din zilele toamnei existenței mele. Îmi târâiam picioarele prin frunzișul veșted al unui parc și-mi venea să mă îndrăgostesc acut așa cum îmi vine în fiecare toamnă. Universul meu fantasmatic se diminuase considerabil de când psihiatrii consideraseră că Vocea putea fi îmblânzită prin câteva tablete de Thorazine înghițite zilnic. Lumea mea lăuntrică devenise cumințică, pieptănată, nu mai lătra, nu se mai impunea celei externe. Își dormea somnul fără să mai deranjeze pe nimeni. Picioarele îmi cădeau grele peste frunzișul vestejit, mă plimbam fără direcție și fără scop, nu mă simțeam tristă dar nici veselă. Era ca și când fabrica mea de vise fusese zăvorâtă pe termen nedeterminat. Nu mă gândeam la nimic căci nu mai eram capabilă să imaginez. Pașii mei erau pașii unui om declarat normal după ce suferise un zbucium și îl depășise. Pentru cineva care a trăit intensitatea halucinantă a dimensiunii ireale a existenței, a se întoarce în realitatea rutinoasă și domesticită, ar echivala cu smulgerea violentă din brațele unui copil a jucăriei plușate fără de care n-ar putea adormi noaptea. Aerul rece invadându-mi plămânii era singura realitate tolerabilă pentru mine alături de copacii desfrunziți care parcă erau croiți după tiparul meu. Obișnuiesc să străbat parcurile ore întregi. Parcă ele sunt singurele locuri care mai reușesc să mă pună în contact cu cea care obișnuiam să fiu. În ziua aceea de toamnă se întâmplase ca, după câteva ore în care vântul îmi vâjâia prin urechi și haine și suflet, să mă simt realmente obosită și să-mi doresc să mă așez pe prima bancă ce mi-ar fi apărut în cale. M-am așezat pe o bancă pe care statea un călător care citea dintr-o carte. Chipul lui emana o lumină liniștită de parcă s-ar fi simțit împăcat cu sine însuși sau ar citi o carte bună. Îl întreb cât e ora – de când cu primele episoade delirante, nu mai obișnuiesc să port ceasul după mine. Îmi răspunde și simt cum sângele începe să-mi clocotească, cum un nod ca o gheară mă înșfacă de inimă, nu-mi vine să cred ce aud, aud realmente sau delirez? e vocea crainicului, e chiar vocea lui, vocea care mi-a fost iubit și călău în același timp, vocea care mi-a dat viață și m-a înnebunit deopotrivă.
Vântul continua să scrijelească trupurile trecătorilor înfrigurați, schelălăitul câinilor vagabonzi nu se mai auzea căci eu înviasem și acum nu mai aveam nevoie de Thorazine.
- va continua -
