Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii trecuţi de vârsta primei tinereţi. Încă de când eram o adolescentă cu sânii abia pârguiţi, dorinţele mele erau ale unei Lolite cu genunchii juliţi şi mintea murdară. Murdară pentru că îmi plăceau, în special, bărbaţii care erau deja într-o relaţie cu o altă femeie. Le dădeam târcoale precum uliul care îşi ocheşte prada, iar ei, destul de naivi (aşa i-am catalogat întotdeauna pe bărbaţi), cădeau sub ghilotina seducţiilor mele fără să fac prea mari eforturi. Unii ar spune că actele mele dovedeau o labilitate emoţională. Aşa credeau mai ales domnii care ajungeau să sufere din pricina faptului că îi alungam înainte să mă ataşez prea mult de ei. Discursul lor sforăitor despre atât invocata labilitate nu mă anima câtuşi de puţin, deşi, de vreo câteva ori, m-a făcut să cuget preţ de câteva minute asupra aşa-zisei incapacităţi ale mele de a iubi. Dar nu stăteam prea mult pe gânduri, pentru că ştiam că iubirea e cel mult o noţiune impusă cultural, dacă nu chiar cea mai subiectivă dintre trăiri. Aşa că nimeni nu avea dreptul să judece modul în care iubeam eu.

Îmi plăcea să vânez bărbaţi care credeau că şi-au găsit deja iubirea eternă într-o altă femeie. De fapt, erau nişte oameni secătuiţi pe dinăuntru pe care viaţa avea să-i lovească necruţător mai devreme sau mai târziu. Iubirile idealizate există doar în filme şi în vise. Întotdeauna mi-a fost silă de o astfel de iubire şi am ocolit-o cât am putut. Mai mult, toţi cei care mi-au trecut prin aşternuturi mi-au dovedit că nu mă înşelam. Foloseam nişte strategii pe care multe dintre puritanele de azi le-ar crede demne de ars pe rug împreună cu posesoarea lor. Dar bine că nu mai suntem în Evul Mediu! Se pot spune multe lucruri despre femei, dar un lucru este sigur: femeile ştiu să simtă. Aşa că, de fiecare dată, consoarta intuia momentul când bărbatul ei începea să viziteze şi alte ţinuturi de mătase în afara acelora dintre coapsele ei. Lucrul ăsta nu făcea nimic altceva decât să-mi sporească satisfacţia şi mai mult. Nu-mi plăcea atât de mult ştiindu-le că suferă, ci mă bucuram mai ales de consensul ce se crea între noi. Un fel de înţelegere nerostită: respectiva nu-şi părăsea niciodată masculul, ci prefera mai bine să îndure adulterul lângă el decât de una singură. Luam pulsul ei prin intermediul lui. Ştiam când avea loc vreo ceartă sau când o nouă promisiune mijea pe buzele partenerului infidel. Dar, mai ales, ştiam că nicio femeie nu era în stare să-şi ţină bărbatul aproape atâta vreme cât credea că îl iubeşte mai mult pe el decât se iubeşte pe sine. Aici intram eu în rol, Şeherezada împlinitoare de fantasme care nu cerea nimic în schimb. Mulţi dintre ei ajungeau să mă implore să-i accept pentru totdeauna. În astfel de momente, îi asiguram de iubirea eternă a celeilalte partenere şi îi înghionteam spre ea. Spectacolul acesta grotesc se repeta, uneori, chiar şi câteva seri la rând. Până când, supuşi (cum altfel?), îşi îndreptau paşii către eterna şi prăfuita iubire, sleiţi de orice energie vitală.

O întâmplare ciudată m-a făcut să tresalt din toţi muşchii mei perieni: s-a întâmplat, o sigură dată, să pic eu victimă, de astă dată, unui bărbat singur. Erau primele zile ale febrilităţii îndrăgostirii când am avut un vis care m-a înspăimântat teribil: se făcea că trupurile noastre se desfătau unul dintr-altul într-o beatitudine soră cu moartea. Simţeam chiar că aş fi putut construi ceva durabil cu fiinţa asta. Era vorba de-o chimie sau, mai bine spus, de nişte inconştienturi care se pliau unul pe celălalt perfect. Exaltarea a durat până când, dintr-un colţ al camerei, apăru EA. Îngândurată şi privindu-ne. Văzând-o, am adoptat zâmbetul acela diabolic pe care-l mimez de fiecare dată când vreau să mă mint pe mine însămi şi am continuat să fac ceea ce trebuia să fac. M-am trezit când broboane de apă şi sânge mi se rostogoleau pe pântece. A fost momentul în care am conştientizat scenariul repetitiv al vieţii mele în care fusesem prinsă, cel mai probabil, din fragedă pruncie. Modelul ăsta triangularizat de relaţie în care eu eram întotdeauna amantă, niciodată iubită, ar putea trimite la o dorinţă inconştientă de homosexualitate. Prin el, cel pe care-l posedam, ajungeam la ea, cea pe care o înşela. Interpretarea însă nu prea m-a mulţumit. Mai degrabă, ar fi vorba de-un scenariu din copilăria timpurie pe care l-am retrăit iar şi iar, până a ajuns a fi matricea mea de relaţionare cu bărbaţii: taică-miu avusese o legătură extraconjugală de care maică-mea, evident, aflase. Crizele de isterie făcute de biata femeie la care eu asistam neputincioasă mi-au rămas lipite de pereţii creierului ca nişte lipitori vâscoase. O uram pentru că suferea şi mai ales pentru că îşi expunea suferinţa în faţa mea. Mă uram pentru că ea suferea. Dar nu eu o făcusem să sufere. Eu eram prea mică pentru a înţelege intricaţiile mariajului lor. În ciuda acestor lucruri, îmi asumam o vină care nu era a mea. Vina de a fi copil când ar fi trebuit să fiu femeie. Ulterior, întreg comportamentul meu sexual s-a rezumat la o reeditare a acestui scenariu timpuriu, în care o pedepseam iar şi iar pe mama care m-a făcut părtaşă suferinţelor ei. Am devenit amantă. Amanta altuia. Poate a tatălui meu? Dracu’ ştie. Sau Freud, că-i tot una.

Foto: Outre Songe, Leonor Fini (1978)

www.cafegradiva.ro