Iubire amara: relatii simbiotice de ura intre mame si fiice

iubire amara elena ferrante contraidentificare

Romanul de debut al Elenei Ferrante, Iubire amara, este o carte pe care o citesti pe nerasuflate, cu gandul la un Napoli murdar, decadent, galagios, un Napoli in care se vorbeste un dialect pe care, identificandu-te cu Delia, personajul principal al romanului, ai vrea sa il uiti ca si cand ar fi ceva rusinos de care vrei sa te descotorosesti. Tot acestea sunt motivele pentru care Napoli este, in acelasi timp, un oras foarte iubit, un oras care iti intra sub piele imediat ce te afunzi pe vreo straduta galagioasa din Chiaia sau privesti marea si insula Capri din exclusivistul Vomero. Parca Napoli, mai mult ca orice alt oras italian, predispune pe cel care intra in legatura cu el la un soi de clivaj afectiv. Napoli ajunge fie sa fie foarte iubit, fie urat si dispretuit. Atitudinile extreme, contradictorii, par sa defineasca relatia cu acest oras complex. In romanul Iubire amara, Ferrante pare sa foloseasca Napoli ca pe o rama, ca pe un invelis care sa cuprinda si sa defineasca relatia de asemenea definita de clivaje dintre o fiica si mama sa.

Destinul afectiv al relatiei dintre o fiica si mama sa cunoaste doua reprezentari construite, ca mai toate lucrurile importante, in copilaria timpurie: fiica depaseste ostilitatea si invidia pe care le simte la un moment dat fata de mama si ajunge sa se identifice cu aceasta; fiica nu reuseste sa depaseasca sentimentele ostile la adresa mamei si va incerca, toata viata, sa nu ajunga precum mama ei. Psihanaliza ne invata insa ca si aceasta este tot o forma de identificare, dar care se numeste contraidentificare. Adica o identificare contra, o identificare pe dos, o modalitate de gandire, simtire si comportament care se manifesta in opozitie cu obiectul de referinta.

Nu vreau sa fiu ca mama!

sau

Eu n-o sa fiu niciodata precum tatal meu!

sau

Sunt exact opusul parintilor mei!

reprezinta exemple in care se foloseste mecanismul contraidentificarii.

Contraidentificarea constituie un fir rosu in romanul Iubire amara pe care, odata ce l-ai tras, iti dezvaluie complexitatea acestui mecanism psihic si ramificatiile lui patologice. Inca de la inceputul cartii cititorul este pus, abrupt si fara menajamente, fata in fata cu o realitate care trezeste la viata cele mai adanci refulari si antreneaza, in acelasi timp, cele mai primitive aparari. Este vorba despre moartea cuiva apropiat. In cazul de fata, moartea mamei personajului principal. O moarte violenta care, dupa toate aparentele, indica o sinucidere. Aflata in fata unei vesti atat de zguduitoare, Delia e nevoita sa se intoarca in Napoli, orasul natal pe care il parasise si sa asiste la inmormantare. O inmormantare la care nu va varsa lacrimi si care, aparent, ii va produce un soi de usurare. Usurare pentru ca Delia simtise dintotdeauna ca ea nu a avut o relatie autentica, o relatie buna cu mama ei.

Cu ea nu stiam sa fiu decat retinuta si nesincera.

In acelasi timp, simtise o apropiere simbiotica fata de mama sa, dar o apropiere care era alimentata de invidie si de ostilitate. Aceasta coloratura afectiva se va contura treptat pe masura ce relatia dintre cele doua, mama si fiica, va fi explorata de Elena Ferrante cu o dibacie si acuratete memorabile.

Napoli ii repugna Deliei de indata ce il reintalneste pentru ca acolo se vorbeste in dialect,

limba vorbita de mama, pe care incercasem inutil s-o uit, alaturi de multe alte lucruri care-i apartineau.

Aceasta mama pe care cu cat a incercat mai mult s-o uite, s-o ingroape adanc in ea impreuna cu sentimentele pe care i le trezea, cu atat mai mult a inceput sa-i semene. Sa-i semene pana in punctul in care cele doua ajung ca se confunde, sa devina una.

Cititi si Loveless: cand bucuria de a fi ascuns se transforma in tragedia de a nu fi gasit

Povestea relatiei dintre cele doua nu este una usor digerabila. Ea exploreaza complexitatea afectiva a unor etape arhaice din viata si diseca experiente emotionale primitive precum neputinta, dependenta completa fata de persoana de ingrijire, teama de abandon. Iubire amara vorbete despre manie si depresie, stridenta si promiscuitate. Despre violenta domestica, abuz sexual si gelozie paranoica.

Tatalui meu nimic din Amalia nu i se paruse vreodata inocent. El, atat de furibund, atat de ranchiunos si totodata atat de avid de placere, atat de recalcitrant si atat de indragostit de sine, nu putea accepta ca ea sa aiba cu lumea o relatie prieteneasca, uneori vesela. Nu doar tradarea sexuala: nu mai credeam, de-acum, ca se temea doar sa nu fie inselat in privinta sexului. Ma convinsesem, in schimb, ca se temea mai ales de abandon, trecerea in tabara inamica, intelegerea motivelor, a vocabularului, a gusturilor unor oameni precum Caserta: traficanti in care nu puteai avea incredere, lipsiti de reguli, seducatori scarbosi carora el trebuia sa li se supuna de nevoie.

Iubire amara vorbeste despre depresie si despre apararea impotriva depresiei. Despre amenintarea prabusirii psihice si a fragmentarii care uneori atinge intensitati psihotice:

Pe de alta parte, deprimata nu eram deloc. Ma simteam, in schimb, ca si cum m-as fi lasat intr-un loc si n-as mai fi fost capabila sa ma regasesc: eram agitata, adica, ma miscam prea repezit si nu ma coordonam prea bine, era graba cuiva care scotoceste peste tot si nu are timp de pierdut.

Despre o copilarie tulburata care, pentru Delia, a fost “o fabrica de minciuni” care a trasat destinul ei individual si pe cel familial. Despre o copilarie dureroasa in care o mama nu a reusit sa fie disponibila fizic si afectiv pentru fiica ei care o dorea cu disperare. O iubire amara traita mai degraba in absenta si hranita cu senzatii, mirosuri, culori care sa mimeze apropierea afectiva:

Ma fascina arta ei de a confectiona o dublura. Vedeam crescand rochia ca un alt corp, un trup mai accesibil. De cate ori intrasem pe ascuns in dulapul din dormitor, inchisesem usa, ramasesem pe intuneric intre hainele ei, sub fusta inmiresmata a acelui taior, respirand corpul ei, acoperindu-ma cu ele? (…) Daca ea nu mi-a permis niciodata nici macar s-o ating, silueta aceea fusese in mod sigur, pana in pragul adolescentei mele, plina de senzatii, de imagini, de placeri. Taiorul era viu.

Delia traieste nu o iubire amara, ci mai degraba o lipsa de iubire, o legatura afectiva extrem de puternica, primitiva, care o tine prinsa intr-o dependenta mortifera, intr-o imposibilitate de a se separa de figura materna si intr-o imposibilitate de a face doliul dupa o mama care i-a fost mereu inaccesibila. O astfel de relatie simbiotica nu permite triangularizarea. Al treilea ramane perpetuu exclus. Vedem astfel in Iubire amara cum al treilea, barbatul, se contureaza ca obiect al dorintei, dar doar pentru a fi imediat respins cu o repulsie intensa. Al treilea, in romanul de debut al lui Ferrante, este abuzatorul, este calaul, este sadicul, este seducatorul violent si inaccesibil, agresorul cu care singura relatie posibila este cea marcata de un sado-masochism feroce. Intr-o astfel de lume interna, mecanismele de supravietuire sunt limitate si subrede. In incercarea Deliei de a scapa de fantoma mamei sale, ajunge sa se identifice cu aceasta intr-o forma deliranta, adeziva si extrem de riscanta echilibrului psihic. Intr-un mod paradoxal, dar atat de intalnit in iubirile amare care se tes adesea, este imposibil sa te separi de cineva cu care nu ai trait o relatie de dependenta.

Acum, ca era moarta, cineva ii razuise parul si ii deformase chipul ca sa-i dea forma corpului meu. De-a lungul anilor, s-a intamplat apoi ca, din ura, de teama, sa-mi doresc sa pierd toate radacinile pe care le aveam in ea, pana la cele mai profunde: gesturile ei, inflexiunile vocii, cum lua un pahar sau cum bea dintr-o ceasca, cum se imbraca intr-o fusta, cum intr-o rochie, care era ordinea obiectelor in bucatarie, in sertare, cum se spala in locurile cele mai intime, preferintele culinare, repulsiile, exaltarile si apoi limba, orasul, ritmurile respiratiei. Totul refacut, ca sa devin eu si sa ma desprind de ea.

Pe de alta parte, nu-mi dorisem sau nu reusisem sa fac pe nimeni sa prinda radacini in mine. In scurta vreme urma sa pierd si capacitatea de a avea copii. Nicio fiinta umana nu s-ar fi desprins niciodata de mine cu angoasa cu care ma desprinsesem eu de mama mea doar pentru ca nu reusisem niciodata sa ma agat de ea definitiv.

Alexa Bîtfoi

Este psiholog si psihoterapeut specializat in psihoterapie psihanalitica.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.