Au existat vremuri când îmi doream cu ardoare să mă încadrez vreunei simptomatologii DSM-istice. Eticheta unei patologii să-mi fie atribuită cu intruzivitate, iar eu s-o port cu demnitate. Au existat vremuri în care mi-aș fi dorit să ajung să fiu confundată cu personaje dostoievskiene sau cu actrițe de-ale lui Ingmar Bergman. Să fiu la limită, să fiu cineva. Mi se părea că suferința psihică poate fi măsurată doar în criterii diagnosticabile pe axele Manualului de diagnostic și statistică a tulburarilor mentale. Or suferința mea nu s-ar fi putut încadra acolo. Era o suferință vagă, leneșă care se încăpățâna să nu se acutizeze, să nu se structuralizeze, să nu se materializeze. Era o suferință care mă condamna tocmai prin mediocritatea sa. Oare care-ar fi traducerea la feminin ale personajelor masculine ale lui Woody Allen?
Erau vremuri în care zeițele mele erau acele nevrotice cochete care-și etalau isteria ca pe o geantă Louis Vuitton sau ca pe o cățelușă chihuahua purtată în lesă de diamant. Mi-aș fi dorit ca nevroza mea să fie ca un elicopter vâjâind agitat pe coridoarele sanatoriilor de munte. S-o pot savura ca pe-o bomboană de Raffaello. Câtă eleganță! Cât șarm! Cât rafinament în aceste doamne agitate mental! Mă rugam în fiecare seară pentru conversii și somatizări. Pentru boli de piele sau de inimă. Simțeam că așa aș fi căpătat atenția mult-dorită. Că doar așa m-aș fi detașat de pătura înțesată cu nimicuri a feministelor mediocre. Mi-am dorit demonstrativitatea ca pe un cadou primit de majorat. În loc de asta, m-am ales cu un mozaic de tulburări prea liniștite pentru atenția psihiatrilor, cu o normalitate de care mi-era greață, dar pe care nu puteam s-o înfrunt. Eram doar o istericuță de provincie – iată diagnosticul meu! Depresia îmi era domesticită, niciodată atât de puternică încât să mă afecteze social. Iar mania nu era ca o furtună, ci mai degrabă ca vălurelele unui pârâiaș de munte. Era vorba clar de o ciclotimie, de un șotron jucat de stările mele dispoziționale alternante, dar această ciclotimie nu avea nimic de-a face nici cu stările-limită, nici cu bipolaritatea atât de fascinantă pentru specialiștii psy. Oricât de mult aș fi încercat să-mi demonstrez isteria, reușeam cel mult niște tânguieli similare celor de la The Tiger Lillies.
Iată începutul coșmarului meu.
