Întotdeauna am avut o repulsie pentru spitale. De la mirosul specific de dezinfectant amestecat cu mâncare ieftină de cantină până la atmosfera ”albă” de cavou, totul îmi produce o greață viscerală. Nu la fel pot spune despre spitalele de psihiatrie pentru care, inițial aveam un alt soi de teamă, o apărare sub formă de rezistență împotriva nebuniei, pe care mi-am domolit-o totuși cu timpul. Așadar, încerc să evit spitalele pe cât posibil. Tocmai de-aia m-am făcut psiholog clinician. Ironic, huh? Nu, doar masochist.

Astăzi m-am simțit ca-ntr-un film de-al lui Polanski într-un spital din București. De fapt, centru de asistență socială (inclusiv pentru bătrâni) + spital. Pacienții pe care i-am intervievat nu aveau nimic polanskian. O bătrânică ”abandonată” de vreo 5 ani în centru în urma unui accident vascular cerebral, extrem de abilă cognitiv și un domn cu un picior amputat (accident de tren) ce avea ușoare tendințe paranoide referitoare la privarea libertății în instituția în care se află de vreo 3 ani. De fapt, problemele lui reale erau legate de abuzul de alcool.

Pe holuri însă, atmosfera era aievea celei de pe un platou de filmare dirijat de Roman. Doar că nu se turna niciun film, în afară de filmul vieții instituției și al fiecărui pacient cu care mi-am intersectat privirile. Un bărbat la vreo 30 de ani, cu un zâmbet pervers, ne privea ca și când ne-ar fi vrut dezbrăcate atunci și acolo. Avea ceva patologic privirea lui, ceva care te speria și te fascina în același timp, ceva diferit de privirile pacienților din același registru internați la secția de dezintoxicare de la Obregia (și care, între noi fie vorba, sunt chiar simpatici. simpatici datorită sedativelor, probabil). Ne-a urmărit  timp îndelungat, până când am dispărut total din câmpul lui vizual. Apoi era acest tânăr cu sindrom Down care ne privea ca și când am fi niște ființe angelice ce s-ar putea sparge la cea mai mică atingere. Am trecut pe lângă el și am simțit că în zâmbetul acelui om atins de retard se ascundea ceva solemn, ca în boala sfântă la Dostoievsky – epilepsia sau ca personajele din teatrul lui Pipo Delbono. O doamnă în vârstă, ale cărei caractere sexuale secundare îi erau puternic masculinizate, cobora scările. Avea buzele extrem de mari și groase, parcă doar buzele îi acopereau jumătate din față. Pe deasupra mai erau și rujate. Mersu-i greoi de marș funebru împreună cu buzele acelea care atârnau în falduri, aveau în ele ceva grobian care mi-a întors mațele pe dos. Mai era un puști, puțin trecut de adolescență poate, cu trăsături antisociale după chipu-i, care nu doar că ne privea într-o manieră libidinoasă, dar se și agățase de noi ca un lipici vâscos. Am scăpat de el atunci când am urcat la alt etaj. Ulterior, am aflat că era genul de persoană care stă de vorbă cu tine ca psiholog, doar dacă i se promite o recompensă ulterioară (materială recompensa, nu vă gândiți la cine știe ce împliniri metafizice). Curat pavlovian.

A urmat scena care mi s-a fixat pe retină și pe care am asociat-o imediat cu Rosemary`s baby. Ne apropiam de ieșirea din spital, când, într-un salon care avea ușa deschisă, am văzut o bătrânică ce ținea strâns în brațe un bebeluș de jucărie. Năucită de această imagine morbido-horror pe care probabil mi-aș fi dorit-o să fi fost  halucinație, am oprit întreg cortegiul (psiholoaga care ne însoțea plus două colege), pentru a mă întoarce și a revedea imaginea. Nu fusese halucinație. O bătrână, involuase către stadiul de atașament al obiectelor tranzacționale. Winnicott. Am întrebat imediat care e povestea ei, deja mă imaginam stând de vorbă cu ea și aflând un scenariu de viață la fel de polanskian ca și cadrul pe care tocmai îl receptasem, când am aflat că femeia nu mai vorbește cu nimeni. Fusese asistent medical la viața ei. Atât am aflat din povestea celei de care mă îndrăgostisem la prima vedere. Din păcate, sau din fericire pentru propriul sistem de fantasmare, nu voi auzi niciodată o replică dată de acea femeie din însuși scenariul vieții ei. Dar, după experiența puternic senzorială pe care am avut-o astăzi pe holurile acelui spital, o veche dorință a devenit certitudine: voi fi și regizor. Un regizor-psihanalist. Curat polanskian.