”Mi s-a întâmplat deseori, în timp ce mă plimbam agale pe străzi în amurg, să fiu izbit, cu o bruscă și uluitoare violență, de strania prezență a modului în care se organizează lucrurile. Nu atât lucrurile naturale mă afectează cel mai mult și mă fac să resimt atât de puternic o asemenea impresie, cât încrucișarea străzilor, inscripțiile, oamenii îmbrăcați care își vorbesc, meseriile, ziarele, inteligența acestui tot. Sau, și mai mult, chiar existența acestor străzi, a acestor inscripții, meserii, oameni, societate, totul armonizat fără efort, urmându-și calea și deschizând drumuri noi.

Îl privesc pe om fără ocolișuri, ca să constat că-i tot atât de inconștient ca o pisică sau un câine; e drept că vorbește, dar cu o inconștiență de alt fel; se organizează în societate cu o inconștiență de altă natură, mult inferioară celei de care dau dovadă furnicile și albinele în viața lor socială. Iar atunci, poate chiar mai bine decât prin intermediul existenței organismelor, poate chiar mai bine decât prin intermediul rigidelor și intelectualelor legi ale fizicii, văd cum iese la iveală, într-o lumină evidentă, inteligența care creează și impregnează lumea.

Iar de fiecare dată când mă năpădește această impresie mă simt atins de spusa nu știu cărui scolastic: Deus est anima brutorum, Dumnezeu este sufletul animalelor. Iată cum a înțeles autorul această frază, care e minunată, să explice siguranța instinctului care ghidează animalele inferioare, la care nu aflăm nici urmă de inteligență, sau o inteligență abia schițată. Suntem însă cu toții niște animale inferioare – căci a vorbi și a gândi sunt pur și simplu doar niște instincte noi, mai puțin sigure decât altele fiindcă sunt recente. Iar fraza scolasticului, atât de frumoasă și de justă, poate fi lărgită, așa că eu spun: Dumnezeu este sufletul tuturora.

Nicicând n-am putut să înțeleg cum cineva care a privit o dată cu seriozitate spre această amplă ceasornicărie a universului poate nega existența ceasornicarului, în care nici măcar Voltaire nu a refuzat să creadă. Înțeleg că, dacă ținem seama de anumite fapte care par să se îndepărteze de un plan prestabilit (și ar trebui să fie cunoscut acest plan, pentru a ști dacă faptele se îndepărtează sau nu de el), i se pot atribui acestei inteligențe supreme anumite elemente imperfecte. Pot înțelege, fără să accept totuși. Și mai înțeleg că, dacă ținem seama de răul existent în lume, nu poate fi acceptată teoria despre bunătatea infinită a acestei inteligențe creatoare. Înțeleg, dar nu pot să accept nici așa ceva. Însă a nega existența acestei inteligențe, deci a lui Dumnezeu, mi se pare o imbecilitate de genul celor care de atâtea ori dăunează inteligenței oamenilor care, în toate celelalte privințe, pot foarte bine să fie niște spirite superioare – cum li se întâmplă acelor oameni care se încurcă la socoteli sau, și mai mult, dacă e să intre în joc inteligența sensibilității, oamenilor care nu au acces la muzică, pictură sau poezie.

Așa cum am spus, eu nu accept nici argumentul că ceasornicarul ar fi imperfect, nici pe cel că el ar fi răuvoitor. Nu admit criteriul imperfecțiunii ceasornicarului, fiindcă detaliile guvernării și modurile în care este ajustată lumea, care ne par nouă tot atâtea greșeli sau absurdități, nu pot fi considerate pe drept cuvânt așa ceva dacă nu cunoaștem planul de ansamblu. Se vede limpede un plan în toate, vedem anumite lucruri care ni se par lipsite de rațiune, însă trebuie să avem în vedere că, dacă se află o rațiune în toate, ea există și în cele absurde, ca în tot restul. Vedem raționamentul, însă nu și planul; cum am putea deci să spunem că anumite lucruri nu fac parte dintr-un plan pe care noi de fapt nu-l cunoaștem? Așa cum poetul unor ritmuri subtile poate intercala un vers aritmic în scopuri ritmice, altfel spus pentru a atinge tocmai scopul de care pare să se îndepărteze – și se poate întâmpla ca un critic mai fidel unui purism rectiliniu decât ritmului să considere că versul e fals -, tot astfel Creatorul poate intercala ceva ce [?] noastră strâmtă consideră că n-ar constitui decât aritmii pe maiestuosul traseu al ritmului său metafizic.

Și nu accept, cum am mai spus, argumentul că ceasornicarul ar fi răuvoitor. Sigur, e mult mai dificil să răspunzi la așa ceva, însă numai în aparență. Putem afirma că nu știm prea bine ce este rău, pricină din care nici nu ne putem pronunța dacă un lucru e bun sau rău. Sigur e totuși că o durere, chiar dacă poate fi spre binele nostru, rămâne în sinea ei ceva rău, suficient pentru ca răul să existe în lume. Ajunge o simplă durere de dinți ca să ne facă să ne îndoim de bunătatea Creatorului. Dar slăbiciunea esențială a acestui argument pare să vină din completa noastră necunoaștere a planului divin și din ignoranța noastră tot atât de completă privind natura exactă, ca persoană inteligentă, a Infinitului Intelectual. Existența răului e un lucru, însă rațiunea acestei existențe e altul. Distincția e atât de subtilă, încât poate părea sofisticată: însă e sigur că ea rămâne justă. Existența răului nu poate fi negată, însă putem refuza să admitem că existența în sine a răului ar fi rea. Admit că problema rămâne, dar rămâne și pentru că imperfecțiunea noastră rămâne.”

[fragmente din Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa]