În cele ce urmează voi vorbi despre nebunia de a da sfaturi. Şi nu am greşit termenul spunând că a da sfaturi e o nebunie. Vom descoperi împreună de ce sfaturile pe care se pun atâta preţ nu fac altceva decât să închidă pe primitorul lor într-o funcţionare rigidă din care cu greu va putea să scape.

Se tot foloseşte în mod abuziv ideea conform căreia când ai o problemă, sau o nedumerire, sau un impas, cel mai potrivit e să mergi la prieten să-i ceri sfatul. Atenţie, am spus prieten, nu persoană calificată. Puem înlocui totuşi cuvântul “prieten” cu oricare altul aparţinând câmpului lexical al termenului “rudă” sau “persoană apropiată”.

Mai întâi, să vedem care e definiţia sfatului. DEX-ul defineşte sfatul ca o sumă de vorbe, argumente spuse cuiva pentru a-l convinge să procedeze într-un anumit fel, într-o împrejurare dată. Prima problemă care se ridică e cea referitoare la poziţia sfătuitorului faţă de cel care a cerut sfatul.

1. POZIŢIA SFĂTUITORULUI

Se poate observa clar, încă din definiţia de mai sus, că poziţia sfătuitorului faţă de cel care este sfătuit este una superioară. Altfel spus, sfătuitorul se “pune în locul” celuilalt şi acţionează în consecinţă. Nu de multe ori, atunci când primim un sfat, auzim sintagma “eu, dacă aş fi în locul tău… aş proceda aşa”. Sfătuitorul se aşează în poziţia celuilalt şi, totodată, îi este superior acestuia. De ce? Tocmai pentru că el ar da sfatul care LUI i s-ar potrivi cel mai bine în situaţia dată. Pentru că el ar alege binele care LUI i s-ar potrivi, şi nu binele celui care vine să ceară sfat.

Desigur, sfaturile pot fi afectiv-emoţionale sau raţionale, în funcţie de sfătuitor. Se crede că sfaturile raţionale, tocmai pentru că par mai obiective, ar fi mai potrivite. Total greşit. Acel sfat, cât de raţional ar fi, el vine de la un om a cărui matrice de gândire şi comportament este una cerebrală. Nu vine dintr-o obiectivitate bine rumegată, ci din cea mai profundă subiectivitate a sfătuitorului. Prin urmare, sfatul nu are valoare intrinsecă decât pentru cel care l-a dat.

2. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE POZIŢIEI DE SFĂTUITOR

Primul avantaj ar fi acela că slăbiciunea celui care vine pentru sfat îţi conferă ţie, sfătuitorului, o poziţie superioară. Sfatul tău, care în primă fază va fi luat drept soluţia cea mai bună (cea mai bună pentru tine, nu pentru celălalt!) tocmai din cauza faptului că celălalt se află într-o situaţie în care nu găseşte resurse interioare pentru a se ajuta singur, îţi va asigura un loc de mic dumnezeu în ierarhia tovarăşului tău. Şi oricât de “dezinteresat” ar părea cel care sfătuieşte, orgoliul îi va fi destul de puternic stimulat atunci când neajutorarea celuilalt devine oportunitate de afirmare pentru el…

Însă bucuria nu durează la nesfârşit. Căci orice sfat ai da, mai târziu, tu vei fi cel care îşi va primi bobârnacele. Să luăm un exemplu concret. Prietenul tău vine la tine să ţi se confeseze şi să-ţi ceară sfat într-o problemă delicată: mariajul său e pe ducă, suspectează că soţia îl înşeală, comunicarea în cuplu e redusă doar la clişeele verbale din timpul micului dejun, se simte la capătul puterilor, s-ar despărţi, dar NU ŞTIE CE SĂ FACĂ. Aici intervii tu, prietenul lui de nădejde care la nevoie trebuie să se cunoască. Tu îi serveşti direct reţeta: “păi, semnele sunt evidente. desparte-te!” sau “încearcă să discuţi cu ea, eu spun să nu te desparţi totuşi, vezi ce poţi repara, o nouă căsnicie greu se mai poate forma la vârsta ta, gândeşte-te şi la viitor”. Astea sunt cele două tipuri de răspuns posibile. Pe oricare dintre ele l-ai alege, tu ca sfătuitor vei ieşi prost. Pentru că, dacă omul alege să se despartă de soţie şi e nefericit ulterior, pe cine crezi că va da vina prima dată? Sau dacă hotărăşte să nu divorţeze şi situaţia nu se îmbunătăţeşte, pe cine crezi că va găsi drept ţap ispăşitor?

3. POZIŢIA CELUI CARE  CERE SFAT

De cele mai multe ori, cel care cere sfat, se află într-o situaţie dificilă, uneori chiar disperată, în care nu găseşte resursele interioare pentru a se ajuta singur. Ambivalenţa este o trăsătură caracteristică celui care solicită ajutorul (să fac sau să nu fac?). El este conştient că este închis în subiectivismul propriu şi tocmai de aceea apelează la ajutor din exterior. Foarte corect pân-aici. Greşeala intervine atunci când el alege persoana la care să apeleze.

De obicei, cel care cere sfatul vrea un răspuns în alb şi negru. Adică, el vrea să-i prescrii o reţetă în care să-i spui exact ce are de făcut. În acest caz, responsabilitatea pe care ar trebui să şi-o asume dacă ar lua o decizie singur, scade considerabil. Această poziţie i se pare confortabilă, dar doar până la un anumit punct. Pentru că, un om care nu trebuie să ia decizii pentru că acele decizii sunt luate de altcineva în locul lui, este un om care NU creşte. Iar un om care nu creşte, este un om mort. Un om dependent în permanenţă, un om care va avea nevoie tot timpul de confirmarea celuilalt pentru a fi în stare să întreprindă o acţiune. Nimic mai bolnăvicios.

4. CE E DE FĂCUT?

Am văzut până acum că oricare dintre cele două poziţii devin riscante la un moment dat. Că există situaţii în care un om are nevoie de cineva din exterior pentru ajutor, nu contestă nimeni. De la “ce maşină să-mi aleg” până la “la ce femeie să renunţ”, omul se poate afla într-o reală şi justificată dificultate. Ce e de făcut în acest caz?

1. Apelează la un specialist. Sfatul de care ai nevoie, se află DOAR în posesia ta. Binele tău, este ştiut NUMAI de tine. Şi pentru că acum te afli într-o situaţie în care nu-ţi poţi da singur sfatul din cauza subiectivismului în care eşti închis, trebuie să recurgi la ajutor. SINGURUL care te poate ajuta cu adevărat în acest caz şi o face în modul cel mai eficient, este persoana cu care închei o relaţie contractuală întru scopul dorit.

2. În cazul în care apelezi la o persoană mai apropiată (nu ne putem duce le terapeut de fiecare dată când vrem să ne schimbăm bermudele şi nu ştim ce marcă să alegem), acea persoană trebuie să ţină cont de următoarele:

1. niciodată să nu dea răspunsuri categorice în alb sau negru;
2. să nu se gândească ce ar face el în situaţia respectivă şi să răspundă în consecinţă. Acest lucru nu îl va ajuta cu adevărat pe celălalt;
3. să admită cu toată onestitatea că el nu se află în măsură să ia decizii pentru prietenul său;
4. dacă vrea totuşi să fie de ajutor, să-i prezinte celui care vine la el toate posibilităţile luării unei hotărâri sau a alteia. cu maximă obiectivitate, să exploreze variantele existente şi să-i comunice celuilalt în mod deschis plusurile şi minusurile fiecărei variante de răspuns;
5. să se ghideze întotdeauna după acel proverb chinezesc care spune că pe prietenul căruia îi este foame şi vine să-ţi ceară hrană, învaţă-l mai degrabă să pescuiască!

Acestea fiind spuse, dragii mei, data viitoare când aveţi nevoie de-un sfat, gândiţi-vă de două ori la cine mergeţi pentru a-l primi… Iar voi, atotputernici sfătuitori, gândiţi-vă de… trei ori înainte de a vă pune în spinare povara unui sfat!