Complexul lui Portnoy intre o mama devoratoare si apararile de tip pervers

=== tot omul bolnav scâncește după mama; dacă ea nu se află prin preajmă, trebuie să se mulțumească cu alte femei ===

Ceea ce iubesc de-a dreptul la Roth, este prietenia dintre scrierile lui și discursul psihanalitic. Fin observator al simptomelor de tip nevrotic sau chiar la limita acestora cu psihoticul, Roth reconstruiește potențiale scenarii analitice în opere livrești pentru care nu degeaba a primit cea mai înaltă distincție a Academiei Americane, Gold Medal in Fiction (în 2002). Parcurgând diferite recenzii ale romanului, o impresie persista pe penița mai multor critici: Complexul lui Portnoy este o carte în care nu se întâmplă nimic. Și, în general, cărțile lui Roth au o acțiune care, prin însăși natura ei, e lipsită de acțiune. Subscriu total acestei constatări, dar ea nu mi-l face mai puțin drag pe Philip Roth. Dimpotrivă, tocmai această calitate a romanelor lui, lipsa de acțiune, o face să semene teribil de mult cu discursul unui pacient într-o cură analitică. Discurs care, nu de puține ori, devine plictisitor chiar și pentru analist. Asta mă duce cu gândul la o genială întrebare care i-a fost pusă unuia dintre cei mai mari psihanaliști, D.Winnicott. Întrebarea suna cam așa: ”cum faci diferența între o persoană care are nevoie de tratament psihiatric și una care se poate ajuta singură în urma unor discuții cu consilierul?”. Răspuns: ”dacă persoana care vine să vă vorbească și în timp ce o ascultați simțiți că vă plictisește, atunci este bolnavă și are nevoie de tratament psihiatric.”

Așadar, discursul lui Roth prin vocea personajului său, Alex Portnoy, nu face decât să ne introducă în atmosfera unei veritabile cure analitice. Monologul analizandului traversează perioada copilăriei unui evreu sugrumat atât de o mamă devoratoare cât și o religie declarată ca fiind absurdă, până la maturizarea acestuia, proces care se desfășoară sub semnul celui mai cunoscut mecanism al Inconștientului: repetiția. Pentru că, așa cum spune însuși autorul în Postfață, ”tot omul bolnav scâncește după mama; dacă ea nu se află prin preajmă, trebuie să se mulțumească cu alte femei.” Altfel spus, întrega organizare a vieții sale ulterioare, stă sub semnul repetiției a unor mecanisme deprinse în copilăria timpurie.

Titlul lucrării este cheia interpretării romanului, dar nu neapărat constituie și faza fixației personajului principal. Pentru că vom vedea că Alexander nu numai că nu depășește faza Complexului Oedip, dar se pare că nici n-a ajuns în această fază. În alte cuvinte, fixația este la nivel pregenital. Despre ce înseamnă acest lucru, mai târziu. Deocamdată să rezumăm în ce constă Complexul Oedip la băieți. Copilul se află într-o relație bilateral deschisă cu mama, până în jurul vârstei de 3 ani. Asta înseamnă o relație de dependență totală față de funcția maternă, relație fuzională, ce determină un mecanism de funcționare de tip fuzional. În această perioadă tatăl lipsește din câmpul perceptiv al dorințelor bebelușului. Odată cu integrarea mai bună a Eului fizic al copilului dar și cu creșterea lui psihică propriu-zisă, acesta constată că el nu e singurul obiect al dorinței mamei. Ci mai există și un celălalt obiect al dorinței mamei, care, în genere, este tatăl. Având de-a face cu două presiuni psihice extrem de puternice, pe de-o parte angoasa de castrare, iar pe de altă parte dorința sa de posedare a mamei, copilul începe să creeze mecanisme prin care să rezolve aceste conflicte psihice. Astfel, el face din tată un model de masculinitate pentru că, doar făcându-și-l prieten pe dușman poate să învețe de la acesta metodele prin care s-o cucerească pe mamă. Celălalt obiect al mamei, tatăl în cazul nostru, este introdus copilului de discursul mamei. Dacă mama îi va știrbi poziția falică tatălui prin discursul său (ex: ”uită-te la taică-tu ăsta care numai să bea știe, nimic altceva nu face!”), copilul va acționa în consecință, repercursiunile fiind de ordin antisocial. Așadar, complexul Oedip se structurează prin introducerea în relația mamă-copil, al unui al treilea obiect, denumit ”celălalt obiect al dorintei mamei” , in teoria lacaniana. Această nouă relație, de tip triangularizat, constituie matricea de funcționare normală ulterioară a copilului.

Or în povestea noastră, complexul Oedip capătă trăsături tragice, tocmai prin lipsa introducerii trangularizării, adică a tatălui. Așa cum însuși personajul declară, pentru el, ”Oedip Rege e piesa cea mai înspăimântătoare și cea mai serioasă din istoria literaturii – nu-i o mascaradă!”.  Înspăimântătoare deoarece Alex Portnoy, nu a reușit să iasă din Complexul Oedip, sau, mai bine spus, din prima fază a acestuia (relația fuzională cu mama, relație psihotică în sens psihanalitic). Dar să vedem cine este modelul de masculinitate pentru micul băiat: un tată prezent fizic, dar absent pe toate celelalte planuri. Un tată castrat simbolic, a cărei singură preocupare pare a fi defecarea la propriu, căci are mari probleme cu constipația. Așadar, într-o manieră de-un sarcasm usturător, eroul romanului plasează rolul de masculinitate într-un om ale cărui cele mai crâncene lupte, cele mai arzătoare dorințe, cele mai mari realizări sunt determinate de propriul intestin.

În schimb, falicitatea familiei este atribuită unei mamei pe cât de seductive, pe-atât de devoratoare. ”La copilul destinat să ajungă la o soluție perversă a dorinței sexuale, inconștientul mamei joacă un rol esențial. Ai fi tentat să crezi că mama viitorului pervers refuză ea însăși adevărul și denigrează funcția falică a tatălui. Este posibil ca, în plus, ea să-i dea copilului sentimentul că el sau ea este un substitul falic. De multe ori descoperim că, în istoria acestor pacienți, copilului i-a fost dat un alt model de virilitate: bunicul matern, un unchi, Dumnezeu – pot fi oferiți de către mamă ca singurul obiect falic valabil.” (Pledoarie pentru o anumită anormalitate – Joyce Mc.Dougall). Se pare că singurul obiect falic valabil al personajului nostru, a fost introdus prin discursul mamei de insăși religia lor. Religie pe care copilul nu a găsit-o ca fiind numai absurdă, ci a respins-o total, declarându-se, încă de la vârsta adolescenței, un ateu. Astfel, avem de-a face cu un tată absent deci cu un model de masculinitate absent, în schimb avem o mamă falică și devoratoare. O mamă care proiectează propriile dorințe asupra copilului și care îl sufocă pe acesta cu un soi de afectivitate erotizată. Aici ajungem în punctul în care putem afirma că atitudinea mamei față de copil este ambivalentă: pe de-o parte este seducătoare (”puișorul mamii”), pe de cealaltă atitudinea ei este una vădit disprețuitoare față de sexualitatea copilului, negându-i acestuia orice conștiință sexuală (vezi episodul în care Portnoy, cerându-i mamei lui un slip cu suspensor, aceasta îi replichează ”Asta-i bună! Pentru puțulica ta?” – cuvinte despre care adultul ulterior afirmă ”Poate nu mi-a zis-o decât o singură dată, dar mi-a ajuns pe toată viața!”).  Este frapant că acești copii au putut să creadă atât de multă vreme că sunt ”micul tovarăș al mamei” – unicul aș adăuga – și chiar să-și închipuie că într-o bună zi vor avea o relație sexuală cu ea. Furia și angoasa născute din deziluzie nu sunt rememorate decât foarte încet în cursul analizei și nu sunt decât un început. De fapt, nu e nimic surprinzător să descoperi în fantasma inconștientă a deviantului sexual că, invariabil, castratorul este însăși mama. Realitate convertită în obsesie pentru Alex Portnoy. Imaginea mamai amenințând cu un cuțit în mână pe copilul care nu vrea să mănânce, imagine fățiș castratoare, e una recurentă care îl va bântui în întreg demersul său analitic.

Cu un astfel de scenariu infantil la activ, nu e de mirare că însăși maturizarea personajului este o glumă. O glumă deviantă în care apărările de tip pervers luând chipul masturbării compulsive, exhibiționismului, voyeurismlui, fetișismului, sexului oral, constituie singurele ”achiziții” ale lui Portnoy. Aceste apărări au eșuat însă, pentru că, Supra-Eul constituit din numeroase reguli ritualice și morale (unele absurde) impuse încă din copilărie, a împiedicat rolul reparator al apărărilor. În acest context, eroul nostru se roagă după sfânta conținere, pe care o caută, ca un ultim strigăt de ajutor, în cabinetul psihanalistului.

”Și acum, spuse doctorul, putem începe, da?”

Alexa Plescan

Este psiholog si psihoterapeut pentru adulti, copii si adolescenti. Pentru programari in Bucuresti scrieti un email la contact@alexaplescan.ro.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.