Black Swan, metamorfoza unei schizofrenii paranoide

Povestea din Black Swan nu este una tocmai spectaculoasă. Este o poveste ce curge extrem de previzibil, deși mi-aș fi dorit enorm să nu fie într-atât de previzibilă încât să se sfârșească așa cum s-a sfârșit. Nu putem vorbi de complexitatea unor filme ca Inception sau Shutter Island care stau în față. Însă, Black Swan excelează la capitolul regie. Natalie Portman joacă fără cusur, iar coregrafia, de la o neinițiată într-ale baletului ce mă aflu, mi se pare tot fără cusur. Apoi mai e aspectul psihopatologic care este unul delicios, deloc ușor de mestecat și cu-atât mai greu de digerat. Recunosc că imediat ce s-a terminat pelicula, am cântărit preț de vreo 15 minute până să dau verdictul final: a fost schizofrenie paranoidă sau a fost tulburare de personalitate paranoidă? (cunoscătorii deja au cheia în acest moment, ceilalți, să citească atenți mai departe).

Nina este o tipă lipsită de libido (energie sexuală), cu dorințe megalomane (vrea să fie balerina perfectă – cu accent pe ”perfectă”) și cu ritualuri obsesiv-compulsive (obsesia scărpinatului, compulsia tăierii unghiilor). Toate aceste trăsături au intensitate patologică. Cunoscând contextul psihobiologic al tinerei – mamă hiperprotectoare, tată absent – putem afirma existența unui teren premorbid cu potențare către o tulburare de personalitate de tip paranoid. Aceasta se caracterizează prin suspiciozitate exagerată față de persoane din grupul familial sau profesional, prin neîncredere, prin inhibiție afectivă, tendița de putere și valorizare, deficiențe interrelaționale. Nu lipsesc nici halucinațiile (auditive și vizuale). Toate caracteristicile amintite mai sus, se găsesc în personajul a cărui analiză o am acum în vedere. Interesantă și deloc de neglijat este și anorexia Ninei care ar putea fi interpretată și ca repulsie față de realitatea exterioară la care nu se poate adapta, dar și ca repulsie față de propria persoană, față de propriul Supraeu conflictual care nu poate fi integrat. De fapt, asta este tema principală a întregii pelicule: imposibilitatea integrării părților conflictuale ale Sinelui într-un tot unitar. Două părți conflictuale se află în personajul principal: o parte inhibată, frigidă, vaginală, hipermorală – perfectă pentru interpretarea Lebedei albe, și o parte instinctuală, arhaică, dominată de fantezii erotomane, parte pe care personajul nu o acceptă. Veșnica luptă între Sine și Supraeu, între instinct și cenzură, între pulsiune și normă morală. În acest context apare boala. Mai exact, psihoza.

Dacă până acum (acum = momentul debutului acțiunii propriu-zise), Nina manifesta doar un teren premorbid tradus într-o tulburare de personalitate de tip paranoid, în momentul în care se declanșează ”evenimentul stresant”, debutează și schizofrenia. În momentul în care tânăra balerină primește rolul pe care și-l dorea atât de mult, rol care îi crează presiuni psihice extrem de puternice, începe și metamorfozarea ei. Se întâmplă ca propria metamorfozare să se suprapună chiar cu rolul ce-l avea de interpretat. Evident, această ipoteză naște noi discuții. O fi vorba de actul artistic în sine, de adevărata trăire a lui, de un histrionism impecabil executat? Da, afirmațiile astea sunt valide, dar ele ar necesita o altă abordare, or eu acum mă refer strict la cea psihopatologică.

Așadar, avem o Nină conflictuală a cărei viață imaginară ( fantasmatică) se intersectează cu cea reală. Moment prielnic pentru efectuarea unui deznodământ suicidar. Aici, mi se pare că Aronofsky dă un rateu pe care aproape că nu i l-aș ierta (am spus ”aproape”). Nina se sinucide așa cum Lebăda Albă din piesă se sinucide. Prin moarte, ea se împlinește. Sau reușește să-și integreze, în sfârșit, părțile conflictuale. Nimic mai fals. Pentru că, la o analiză mai atentă, vedem că ea REUȘEȘTE să și le integreze ÎNAINTE de actul suicidar. Adică, exact în ultimele momente tensionante ale peliculei, asistăm la o ”vindecare” spectaculoasă. Tânăra nu doar că își acceptă partea pulsională, cu precădere pe cea sexuală, ba chiar o și proiectează spre realitate. Îl sărută (la un nivel mai profund, seduce) pe cel de care era îndrăgostită. O omoară (în plan fantasmatic) pe cea care îi e rivală și care îi provocase numeroase deliruri de persecuție. Și, nu în ultimul rând, o privește în ochi în semn de iertare pe mama devoratoare, care acum se află în sală, lăcrimând în fața succesului fiicei care, în sfârșit, nu mai era ”fetița mamei”, ci o femeie în toată regula. Privind din această perspectivă, suicidul pare o prostie. Poate chiar o greșeală. Și chiar așa ar fi fost, dacă ochiul analist n-ar fi mers mai adânc cu interpretările și n-ar fi ajuns la următoarea concluzie de sorginte psihanalitică cu iz lacanian:

împlinirea fantasmei în plan real înseamnă distrugere; ba mai mult, realizarea fantasmei în plan real înseamnă nu doar uciderea ei, ci și uciderea singurei surse de viață. Nina își realizează dubla fantasmă: (1) devine balerina perfectă și, (2) prin acceptarea propriei senzualități (prin sărutul pătimaș către profesor), a propriei feminități, are loc dezvirginarea ei simbolică – Leroy ajunge s-o numească ”mica mea prințesă”. În acest moment, ea nu mai are pentru ce să trăiască. Această ipoteză este una pe care o urmăresc de ceva vreme în discursul cinematografic, ipoteză pe care abia aștept s-o dezvolt pe larg.

Până atunci însă, recomand vizionarea acestei metamorfoze de Oscar, kafkiană aș îndrăzni să adaug, al cărei dans cu nebunia este perfect realizat pe muzica lui Ceaikovski.

Alexa Plescan

Este psiholog si psihoterapeut pentru adulti, copii si adolescenti. Pentru programari in Bucuresti scrieti un email la contact@alexaplescan.ro.

You may also like...

5 Responses

  1. gabriela says:

    Mereu am gasit interesanta dorinta asta de a interpreta diferite roluri; si mai interesanta, am gasit aparitia catarsisului la fiecare reprezentare scenica….interesanta actoria…..

  2. Insheeption says:

    În cazul de faţă, sinuciderea n-a fost decât un act instinctual (e o interpretare). Ca şi când ai împlânta o bucată de oglindă spartă în pântecele subiectului care te torturează, care jonglează cu mintea ta. În viziunea Ninei, schizofrenică, aşa cum spui şi tu, ea nu se sinucide, ci omoară demonul care-i ameninţa prestaţia, spiritul ei pre-dezvirginare. Răneşte lebăda albă, îi aprinde vintrele într-un vulcan de sânge, ca din cenuşa acesteia să răsară lebăda neagră. Moartea lebedei negre coincide cu moartea lebedei albe, demnă de interdependenţa unor surori siameze.

  3. Dorin says:

    Foarte sagace interpretare! Ma intriga observatia despre “greseala” lui Aronofsky, foarte subtila, si ma incita la o replica – ma voi gandi…

    Cum vi se pare interpretarea de pe Cafe Gradiva? Daca va provoaca, va invitam la comentarii!

    Apropo de privitul in final al mamei in ochi (am discutat si la sedinta AIPsA din aceasta luna, cand cineva a remarcat aidoma). Eu ma indoiesc ca Nina o putea privi de pe scena, din spatele acesteia, unde se afla (era pe postament, inainte de deznodamant), cu toate reflectoarele in ochi – e doar o licenta sau iluzie cinematografica (si de aceea poate de un efect cam melodramatic). In realitate, mama sa cu lacrimi in ochi, din sala aflata in intuneric, o priveste, iar noi – doar noi – vedem asta – dar prin succesiunea de cadre si cum ne-am identificat deja cumva cu Nina, ni se pare invers.

    In fine, nu-i atat de important.

  4. Mara says:

    Mi se pare foarte frumosa interpretarea, pot spune ca am fost napadita de ganduri asemanatoare dupa ce am vazut pelicula. Iar in timpul actiunii am fost atat de prinsa in psihotic, incat mi s-a parut pentru o clipa ca traiesc delirul ei, real, viu, intru in el intr-un mod fizic (efectul camerei miscatoare, probabil). pentru mine reactia Ninei de a se sinucide a fost un accident, sau mai bine spus – dictat de catre inconstient – autodistrugerea in timpul implinirii fantasmei pe plan real. Delirul a impins-o catre maretie, distrugerea rivalei, insa acelasi demon in realitate, intr-un cadru paralel, o macina fizic – dualitatea dintre gandurile negative pe care, odata indreptate in exterior, odata traite si materializate, te distrug. Forta negativa materializata este ca o arma cu vointa proprie (vointa delirului, misterul psihotic) ce se indreapta impotriva-ti. Surpriza Ninei, faptul ca pare ca nu stie ce i se intampla atunci cand pata rosie se extinde – ca o patrundere a demonicului prin straiele albe, pure, ale lebedei albe, ma face sa cred ca moartea a fost de fapt izbanda psihoticului, ca ea, lebada alba, nu si-a dorit-o, ca moartea apare mai puternica, o forta de sine statatoare si exterioara.
    Filmul mi s-a parut materializarea unei schizofrenii, ca la carte.

  1. January 30, 2011

    […] Black Swan – metamorfozarea unei schizofrenii paranoide Sun Jan 30, 2011 21:51 pm Deși de obicei îmi place să văd filmele noi care fac furori abia după ce toată lumea le-a cam văzut și fiecare le-a disecat și răsdisecat, mai fac și excepții. De data asta, am văzut Black Swan. Care, trebuie să mărturisesc, nu mă atrăsese atât de mult după review-urile citite și nici măcar după ce […] […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.