Anxietatea noastra cea de toate zilele, incotro?

Anxietatea frica teama vindecare

Anxietatea e sora geamana a depresiei, iar impreuna constituie principala sursa de dizabilitate a omenirii. Anxietatea e firul rosu care ne insoteste din primele zile ale vietii, merge cu noi la gradinita, apoi la scoala, ne face sa ne tremure inima in fata altarului, apoi in fata unei noi fiinte umane careia i-am dat viata. Anxietatea ne insoteste in fiecare zi la munca, la sala de sport si in cabinetul psihoterapeutului. Ea ne face sa regresam cand ajungem batrani si devine o stare difuza de spaima cand ne traim ultimele ceasuri. Anxietatea e promotorul cunoasterii si al dezvoltarii noastre, dar tot e cea care ne poate invalida existenta intr-o maniera in care ne face sa ne pierdem in ea si sa nu mai gasim prea usor calea de scapare.

Anxietatea este viata si anxietatea este moarte. Sau, mai bine spus, anxietatea poate fi pusa in slujba mortii, sau se poate afla in slujba mortii. De aceea e foarte important sa intelegem ce este ea, de unde vine, ce scop are si sa putem constientiza momentele in care forta ei devine una distructiva si mortifera.

Frica este, la inceput, un diavol neimblanzit. Ea cuprinde toate angoasele de negandit pe care fiecare dintre noi le-am experimentat in primele luni de viata. Desigur ca nu ne mai amintim despre angoasele de anihilare, de cadere in gol la nesfarsit, de dezintegrare somatica si de pierdere a simtului realitatii. Dar aceste frici arhaice, primare, sunt in fiecare dintre noi si pot fi readuse la viata in anumite momente critice ale existentei.

Cand privim un bebelus, in starea lui de pasivitate si dependenta totala, ne e greu sa ne imaginam ca frica e cea care ii domina firava existenta. Ca angoasa e atat de coplesitoare pentru el incat viata si supravietuirea lui fizica si psihica depinde in totalitatea de persoana care il ingrijeste, il dezmiarda, il hraneste si care reuseste, printr-un soi de identificare speciala intalnita intre bebelus si mama lui, sa ii contina toate angoasele, sa le digere psihic si sa i le restituie copilului intr-o forma metabolizata si linistitoare. Vedem apoi ca bebelusul surade si gangureste multumitor, dar ne e greu sa ne imaginam ca pana in acest punct fortele vietii s-au inclestat in lupta cu cele ale mortii si ca viata a triumfat. Vedem zambetul bebelusului, dar nu vedem spaima de dinainte. Intalnim totusi aceste angoase arhaice in momente de regresie necontrolata, cand suntem foarte bolnavi sau cand am suferit o trauma puternica. Sau le intalnim in patologiile psihice grave in care suferindul traieste la nesfarsit angoasele primare de dezintegrare, de faramitare continua, de pierdere a simtului realitatii, fara posibilitatea de a le face sa inceteze.

Cititi aici despre sentimentul de vid interior si goliciune sufleteasca

Angoasele arhaice reprezinta forta distructiva a mortii. Ele alimenteaza frici paranoide, de contaminare, de infestare, de otravire. Ele il fac pe catatonicul care, desi complet imobil din punct de vedere fizic, sa traiasca, la nivel psihic, cele mai cumplite spaime. Ele ameninta cu clivajul functionarea psihicului uman si duc la pierderea mintii, la propriu. La pierderea capacitatii de a gandi, de a rationa si de a contine afectul devenit prea coplesitor. Fricile arhaice se structureaza in jurul unor teme delirante de urmarire, pedeapsa si, in final, de anihilare. Ele trimit la o faza a dezvoltarii preverbala, presimbolica, in care lumea psihica era dominata de impresii senzoriale, in absenta unui invelis psihic care sa le contina si sa le digere. Angoasele primare isi gasesc sursa in teama de a mai iesi din casa pentru ca afara amenintarea e una catastrofica, in teama de a te mai hrani pentru ca mancarea e otravita, in spaima de a umbla pentru ca un urmaritor care iti vrea moartea se afla intotdeauna in spatele tau, in angoasa ca te spargi in mii de farame pe care nu le mai poti aduna si reconstitui. In fata acestor amenintari interne teribile, apararile sunt pe masura: construirea unei realitati proprii dominata de halucinatie, delir, clivaj, grandoare si omnipotenta. Dusmanul cel mai de temut poate fi invins doar daca cel amenintat devine un zeu cu puteri nebanuite. Asa se constituie o realitate deliranta, omnipotenta, dar care nu aduce alinare decat pentru o scurta perioada.

Apoi exista anxietatea mai elaborata, mai evoluata din punct de vedere al dezvoltarii emotionale. Ea se constituie in relatie cu persoana de ingrijire si are drept obiect aceasta persoana. In existenta fiecaruia dintre noi a fost o persoana, o putem numi mama, care a reusit sa ne ajute cu fricile noastre de negandit si care, la inceput, le-a simtit si le-a gandit in locul nostru. Nu a fost constienta ca face toate aceste lucruri esentiale pentru supravietuirea noastra. Ea doar a fost disponibila fizic si afectiv si devotata nevoilor pruncului ei. Si asta a fost suficient. Bebelusul a dezvoltat un Eu indeajuns de puternic ca sa faca fata amenintarilor interne si externe, suficient de puternic ca sa-si doreasca viata si cresterea. Dar cresterea e mereu acompaniata de frica. In aceasta etapa a vietii, de frica de a pierde persoana iubita sau frica de a pierde iubirea persoanei de ingrijire. Apoi, in nevoia copilului de a deveni tot mai autonom, apare anxietatea de separare fata de persoana iubita. Aceste frici, sunt asadar, constitutive in primii ani de viata. Ele se vor ascunde bine deghizate in viata adulta in frica de straini, de insecte, de relatii noi, frica de necunoscut si de viitor, de boala, razboi sau incalzire globala. Acestea reprezinta noi obiecte ale fricii care sunt doar o deplasare a anxietatilor experimentate in primii ani de viata.

Cititi aici despre atacurile de panica si legatura lor cu introiectia unei mame care nu a putut contine disturbantele somatice ale bebelusului

Exista frici care au obiect precum cele pomenite adineauri, dar exista si frica fara obiect, o anxietate difuza, greu de controlat si care stirberste din placerea de a trai. Frica de a se intampla ceva rau cuiva drag, teama de esec sau, dimpotriva, teama de succes, teama de ambivalenta intr-o relatie de cuplu, teama de singuratate, teama de boala, teama de moarte. Aceste anxietati sunt reeditari ale unor experiente vechi insuficient elaborate atunci si care, in prezent, reapar, in incercarea lor de a fi rezolvate.

Rezolvarea e gasita, pentru scurt timp, in medicamente-anti-frica, anxiolitice si antidepresive care sa reuseasca sa tina in frau afectul puternic si sa amelioreze simptomul. Insa puterea fricii este intotdeauna mai mare. Ea are putere de regenerare prin aceea ca se deplaseaza de la un obiect catre altul, de la o tema la alta. Astfel, frica de avion, de pilda, se vindeca, in locul ei aparand, dupa un timp, frica de imbolnavire. Frica este aceeasi, ea doar se deplaseaza dintr-un anume obiect al fricii intr-altul.

Vindecarea anxietatii este posibila in masura in care, intr-un proces indelungat de natura psihoterapeutica, se ajunge la ceea ce a cauzat initial frica. A ajunge acolo nu e deloc usor pentru ca psihicul nostru are tendinta naturala de a se apara in fata constientizarii unor experiente dureroase, cu atat mai mult cu cat ele au fost traite la o varsta frageda. Pentru vindecarea anxietatii nu exista scurtaturi. Absenta scurtaturilor, genereaza, la randul ei, anxietate. Ne e frica de frica, dar ne e frica si sa ne vindecam de ea. Incotro, asadar?

 

Sursa foto: Libertas.mk

Alexa Bîtfoi

Este psiholog si psihoterapeut specializat in psihoterapie psihanalitica.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.