A fi analist nu e o profesie, ci o stare. Această stare este fragilă, dureroasă, labilă, uneori ereditară, dar nu se dobândește ci se caracterizează prin faptul că devii cel mai adesea posesorul ei fără să-ți fi dorit-o, și aceasta de la cea mai fragedă vârstă. (…)

Prima întrebare este deci: ce anume în dezvoltarea unui copil foarte mic, care abia începe să vorbească, deși aude dintotdeauna, anunță că în evoluția sa se va înscrie capacitatea de ascultare. (Și nu contează, în fond, că va deveni analist, ceea ce e de luat aici în considerare va fi prezența, pentru el constantă, chiar obsedantă, a discursului latent al celuilalt.). Indubitabil, primul lucru care ne vine în minte este impactul discordanței pe care o va fi simțit între discursul familiei sale și propriile sale percepții. În al doilea rând, vom fi conștienți că personajele nodale clasice și obligatorii nu vor fi făcut decât să îmbogățească și să complice viziunea sa despre lume: adolescența sa va fi fost mai dureroasă și mai reflexivă, dorința sa de a evada în Artă sau Religie mai marcată, iar opțiunile sale amoroase mai ambigue și mai generatoare de suferință. Și în sfârșit, va reveni mereu în el sentimentul acut că, dacă lucrurile ar fi putut fi spuse clar, în spiritul unui soi de adevăr absolut, ele ar fi stat poate altfel… În consecință, de la an la an, pe divan apoi pe fotoliu, el va încerca să prindă, să agațe cuvântul lipit de lucru într-o nominalizare a suferinței psihice care duce uneori la juisarea verbală, orgasmul cuvântului potrivit pus pe senzația potrivită, dar care, după câtva timp, prin jocul întoarcerii dialectice, nu va mai fi cel mai bun și va redeveni cuvântul imperfect, deci uman. (…).

Angoasa este motorul, când e suficient dominată, a posibilității de schimbare. Atunci, după ani de studiere a medicinii sau a psihologiei, el ia hotărârea să-și perpetueze suferința rentabilizând-o.

Copilul care auzea discursurile care nu îi erau destinate, care stăpânea prost scenariile în care nu juca decât rolul de dublură, va deveni un adult care va cere să fie plătit pentru a asculta discursuri dintre care în fond nici unul nu îi este destinat, și care se va preface că stăpânește scenarii în care nu va juca, evident, decât rolul dublurilor.

Psihanaliza Simțurilor – Gisele Harrus-Revidi