O nouă tipologie de ştire s-a strecurat tot mai accentuat în discursul din ultima vreme al mass-media: suicidul “în direct”. Ultimul eveniment aparţinând acestei categorii îl prezintă pe un bărbat pensionar de 60 de ani care şi-a dat foc în faţa Administraţiei Prezidenţiale din Bucureşti. În aceeaşi zi, la o altă intrare a Palatului Cotroceni, un bărbat a ameninţat cu sinuciderea, cocoţat pe un stâlp de electricitate.
Evaluare, Consiliere, Psihoterapie
Archive for June, 2011
Când realizarea fantasmei devine coșmar
Ştim că unul dintre elementele cele mai importante care intră în alcătuirea mecanismului fantasmării este dorinţa. Atunci când dorinţa ”străpunge” realitatea noastră, cea din urmă suferă un proces de distorsionare. Această axiomă este exploatată din plin în filmele cu aşa-numitul happy-end, în care, dorinţa, odată realizată, oferă o detensionare a întregului scenariu şi un final juisant, paradisiac, cu care spectatorul părăseşte sala de cinema. Nimeni nu ştie însă care este continuarea acelui happy-end.
Din nou despre jazz (și alte iubiri de-ale mele)
”(…) Nici Marcel și nici Art nu și-au dat seama ieri că Johnny nu era nebun când și-a scos pantofii în sala de înregistrări. Johnny avea nevoie în secunda aceea să atingă podeaua cu tălpile, să se simtă legat de pământul pentru care muzica lui înseamnă o confirmare, și nu o fugă. Căci simt asta și în muzica lui Johnny, că nu fuge de nimic, nu se droghează pentru a evada, ca majoritatea ce au acest viciu, nu cântă la saxofon ca să se pitească într-o tranșee de muzică, nu-și petrece săptămâni închis în clinici de psihiatrie ca să se simtă la adăpostul tensiunilor pe care nu e-n stare să le suporte.
O fantasmă grăitoare
Probabil că cei mai mulți funcționează conform sintagmei ”atunci când realitatea îmi depășește apărările, mă refugiez în fantasmă”. Însă, în ceea ce mă privește, se întâmplă exact pe dos. Adică, atunci când propriul imaginar devine prea greu de suportat, evadez în realitate. Nu știu de ce am ales să ofer această explicație încă de la început. Poate ca o justificare a faptului că realitatea obiectivă îmi este atât de fadă, atât de străină, încât adevăratul Eu ar trebui căutat, întotdeauna, în propriul univers imaginar. Sau poate explicația a venit ca o apărare împotriva unor eșecuri născute, crescute și îmblânzite în realitatea palpabilă și feroce.
Bufnița postmodernă
Sunt o bufniță postmodernă, am aripile larg deschise și ochii larg închiși, îmi place să adulmec gunoaiele aruncate la cloacă de către oamenii care-și dorm coșmarul liniștiți, mă hrănesc cu șobolani și alte mizerii aruncate din Inconștientul lor și pescuite de mine, iubesc întunericul și agerimea minții deopotrivă, nopțile le dansez iar zilele le lucrez la uzina veche, sunt o bufniță introvertă ce-și pândește prada cu anii, îmi desfac aripile și iată că se cască de ziuă. Adorm.
Cum au rămas unii creștini fixați în faza orală
Una dintre cele mai importante contribuții aduse de psihanaliză a fost, pe lângă complexul Oedip, etapele dezvoltării vieții psihice până la complexul Oedip și după. Conform acestei teorii, copilul trece prin niște faze pe care dacă le parcurge, ajunge la maturizare psihică. Există posibilitatea ca persoana, devenind adultă biologic, să rămână ”fixată” într-una dintre dintre cele trei faze (sau faza orală, sau faza anală, sau faza falică ce culminează cu complexul Oedip). În acest caz, omul va avea o modalitate de relaționare cu sine și cu ceilalți conform fazei în care a rămas “prizonier”.
What Is Psychoanalysis?
The Reality of the Virtual
