What dreams may come: când crezi că ai tăria necesară pentru a vedea, într-un film ce-i drept, că dragostea e mai tare ca moartea. Întortocheli metafizice şi psihologice şi multă, multă culoare. Prea dureros totuşi. Prea.
Cine nu are o soră, să-şi ia una.
Despre dragostea de frate, s-a tot scris/ spus/ cântat. Dar parcă niciunde n-am întâlnit o abordare mai plină de emoţie decât în producţia cinematografică a regizorului Philippe Claudel. Este o emoţie marca Bergman, care, în opinia mea, am mai spus-o, este regizorul care ştie să se joace cel mai bine în imagini filmice cu tot ceea ce-nseamnă emoţie umană intensă.
Întrucât am refuzat oferta de-a mă duce-n Turcia săptămâna asta şi-am rămas singură acasă, mi-am zis că trebuie cumva să fiu în asentimentul celor care-au plecat. Aşadar, azi noapte m-am pus să văd un film turcesc, genial dealtfel. Am aflat de el chiar ieri. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreo producţie turcească, sau dacă totuşi am văzut vreuna, a fost neimpresionabilă.
Pentru că Sâmbătă am fost prezentă la acest seminar pe care, apropo, eu l-am găsi a fi interesant şi absolut necesar, redau aici un paragraf despre Evoluţionism aparţinând englezului denumit “prinţul paradoxului“, Gilbert Keith Chesterton din lucrarea sa, Orthodoxy, care poate fi citita integral aici [click here].
