De multe ori m-am întrebat de ce cred ceea ce cred. De ce eu, o ființă umană unică, am ajuns să urmez drumul ontogenetic pe care îl urmez acum, și nu un altul. Apoi, m-am uitat la oamenii din jurul meu, la cei cu care drumul meu s-a intersectat și m-am întrebat de ce ei, ființe umane unice și ele dealtfel, au ajuns să aibă un anume sistem de gândire/credințe/valori/principii și nu un altul. Mai târziu, răspunsul a venit la pachet cu două concepte care mi s-au părut destul de satisfăcătoare: determinism și revelație. Mai important chiar, am înțeles că revelația poate ”veni” abia după ce am înțeles bine care sunt implicațiile determinismului (biologic, genetic, psihologic, cultural etc.) în ceea ce privește alcătuirea mea ca ființă umană unică adaptată unui mediu. În căutarea răspunsului la întrebarea ”de ce așa” a trebui să pornesc pe un drum către înapoi, un drum al deconstrucției atât interioare (psihologice) cât și exterioare (factori externi, de mediu), drum pe care erau înfipte numeroase indicatoare cu ”sensul existenței” și ”gol interior”. De obicei, aceste indicatoare, mi se spunea, duc către Dumnezeu. M-am întrebat adesea de ce Dumnezeu mi-a fost prezentat, într-un mod aproape obsesiv, ca fiind Acela care poate umple golul interior al unei persoane. Întrebarea și-a intensificat semnificația cu atât mai mult cu cât, personal, nu prea puteam simți acest gol interior, această senzație anihilatoare de vid existențial. Astfel, îmi spuneam în sinea mea de adolescentă-flămândă-după-răspunsuri: de vreme ce eu nu am acest gol, înseamnă că nu am nevoie de Dumnezeu? De vreme ce mă simt ”completă” (deși am avut și stări depresive specifice, în definitiv, oricărui adolescent), unde mai intră Dumnezeu în această schemă? Multă vreme am evitat să verbalizez aceste frământări de teamă să nu fiu catalogată ca fiind egoistă, infatuată și lipsită total de evlavie (ca să nu spun nerușinată duhovnicește de-a binelea). Sau poate că astea erau indicii ale unui ateism latent? Când am mai crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu nu poate fi redus nici la o supapă menită să ”umple” o gaură lăuntrică, nici la diversele proiecții ale oamenilor, proiecții justificate totuși. El era prezent în toate acestea, dar, și mai important, El era dincolo de toate acestea. Cred că e foarte important să înțelegem, în acest demers de analiză a propriei existențe, de ce am ajuns să adoptăm anumite sisteme de gândire, anumite paradigme și nu altele. Pentru aceasta e nevoie să cunoaștem foarte bine istoria sistemului (paradigmei) de gândire în jurul căruia gravităm, pe de-o parte, și istoria propriei noastre alcătuiri psihologice care ne-a condus către acest anume sistem de gândire, pe de alta.

După această introducere cu iz ușor filosofic, o să trec abrupt, dar nu intruziv, sper, în conținutul care va fi ancorat în partea de clinică. Conform DSM-IV-TR ( Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), noțiunea de ”vid/gol interior=sentimente cronice de vid” este un simptom necesar (nu și suficient!) pentru diagnosticarea Tulburării de Personalitate de tip Borderline.

Ce este Tulburarea de Personalitate de tip Borderline (TPB)?

În a doua jumătate a anilor `30 și începutul anilor `40, clinicienii au început să observe o anume categorie de pacienți care nu erau suficienți de bolnavi pentru a fi etichetați drept schizofreni, dar care erau mult prea tulburați pentru tratamentul psihanalitic clasic, specific nevrozelor. Era vorba despre o categorie de pacienți având organizarea personalității la limita dintre psihoză și nevroză, organizare care a fost denumită, ulterior, borderline (personalitate-limită).

Conform Tratatului de psihologie clinică si psihopatologie (coordonat de Michele Montreuil și Jack Doron sub direcția lui Șerban Ionescu și Alain Blanchet, editura Trei, 2009), personalitatea limită se definește prin:

• un mod general de instabilitate a comportamentului, imaginii de sine, a afectivității și relațiilor
• schimbări bruște de profesie sau partener erotic
• succese scurte ce alternează cu eșecuri
• impulsivitate manifestată sub forma unor accese de furie intense și neadecvate, ba chiar a unor acte hetero- sau autoagresive, mai ales atunci când este amenințat cu abandonul (real sau imaginar)
• îndoiala în privința valorii propriei persoane susține funcționarea, iar subiectul când își idealizează imaginea, când se devalorizează masiv
• amenințare depresivă: momente depresive marcate mai degrabă de rușine și de furie decât de culpabilitate, sau cu o funcționare hipomaniacală defensivă
• relațiile dramatizate relevă o dependență față de celălalt, cu intoleranță la singurătate, iar relația cu obiectele investite este marcată și aici de o alternanță de extreme: trecere brutală de la iubire la ură și viceversa
• utilizarea celuilalt tratat ca un obiect sau slujind ca proteză narcisică, se poate apropia de perversiune
• dependența narcisică de celălalt în relație
• angoasa: prezentă în planul secund, activată de despărțiri, mascată adesea sub o tematică existențială sau mortiferă; necesară subiectului care încearcă rapid un sentiment cronic de vid
• când angoasa depășește apărările (interne), subiectul prezintă diferite simptome: tulburări nevrotice, conduite adictive, tulburări de comportament și treceri la act, stări de depersonalizare, ba chiar scurte stări delirante acute.

Unul dintre mecaninismele de apărare specifice în TPB este clivajul care este considerat a fi cea mai importantă dintre apărări în această tulburare. Otto Kernberg a văzut acest clivaj ca pe un proces activ de separare a unor introiecte și afecte contradictorii unul de celălalt. Pentru înțelegerea acestei direcții, am găsit exemplul următor extrem de interesant:

Un preot catolic de 41 de ani a fost internat în spitalul de psihiatrie după descoperirea comportamentului său sexual cu copii de ambe sexe. La scurt timp după internare, analizele sale de laborator de rutină au arătat un test pozitiv pentru sifilis. Când a fost confruntat cu rezultatul de la laborator, preotul a răspuns: ”Nu știu cum e posibil! Sunt un preot celibatar!”. Rezidentul care-l trata pe preot a subliniat doar că fusese internat din cauza activității sale sexuale ample cu minori. Preotul a răspuns plat la această confruntare spunând: ”La ce vă așteptați? Sunt doar om.” (Tratat de psihiatrie psihodinamică, Glen O. Gabbard, ed.Trei, 2005, pag.403)

Această vinietă clinică ilustrează cum reprezentările de Sine contradictorii coexistă la pacientul borderline – un ”preot celibatar” coexista cu un pedofil promiscuu, bisexual. Pe deasupra, răspunsul prozaic al preotului a fost tipic pentru negarea completă pe care o manifestă mulți pacienți borderline când sunt confruntați cu manevrele de clivaj pe care le folosesc.

Factorii etiologici prezenți în TPB nu vor fi amintiți în această prezentare, deși sunt extrem de importanți. Amintesc doar că, ultimele studii au găsit în mod consistent că istoriile de traumă și neglijare NU sunt prezente la toți pacienții borderline, așa cum se credea.

Modelul psihobiologic al personalității (Cloninger et al., 1993) și locul tulburării borderline în acest model

Cloninger et al. (1993) au dezvoltat un model psihobiologic al personalității care implică 4 dimensiuni ale temperamentului și 3 dimensiuni ale caracterului. În acest model, aprox. 50% din personalitate poate fi atribuită temperamentului, care este influențat puternic de variabilele genetice, și 50% caracterului, care este determinat în mare parte de variabile de mediu.

Cele 4 variabile ale temperamentului sunt:

1. Căutarea noutății: caracterizată prin activitate exploratorie frecventă ca răspuns la noutate, impulsivitate în luarea deciziilor, extravaganță în abordarea semnalelor interpersonale și a recompensei, pierdere rapidă a stăpânirii de sine și evitare activă a frustrației
2. Evitarea răului: implică îngrijorare pesimistă asupra viitorului, comportament evitant, cum ar fi teama de nesiguranță și timiditate față de străini, și fatigabilitate rapidă
3. Dependență de recompensă: caracterizată prin sentimentalitate, atașament social și dependență de aprobarea celorlalți
4. Persistență: capacitatea de a fi perseverent în ciuda frustrării și a oboselii.

Cele 3 dimensiuni ale caracterului sunt formate de familie și influențele familiale, fantasmele intrapsihice, traumele și factorii de stres din mediu:

1. Conducerea de sine: implică acceptarea responsabilității pentru alegerile proprii mai degrabă decât învinuirea altora, acceptarea de sine și identificarea scopurilor și țelurilor vieții.
2. Capacitatea de cooperare: este o măsură a capacității pentru relațiile de obiect și atinge dimensiuni ca empatia, capacitatea de a oferi ajutor, compasiunea și acceptarea socială.
3. Transcendența de sine: se referă la acceptarea spirituală a persoanei, identificările dincolo de sine și ocupațiile altruiste.

Cloninger și colegii au raportat că pacienții cu TPB sunt unici în a fi la nivel înalt atât în căutarea noutății, cât și în evitarea răului. Cu alte cuvinte, pacienții borderline sunt impulsivi și furioși, dar și extrem de anxioși. Modelul Cloninger sugerează o diateză genetic-biologică pe care acționează unii factori de mediu pentru a crea combinația între conducerea de sine redusă și capacitatea de cooperare redusă în legătură cu un temperament caracterizat prin evitarea marcată a răului și căutarea intensă a noutății.

Concluzii…

Probabil că vidul interior l-am experimentat cu toții într-unul dintre momentele vieții noastre fără să fie nevoie să fim diagnosticați drept ”tulburați” în personalitate. De la nihilismul nietzsche-ian până la nihilismul dostoievskian și existențialismul lui Frankl, cu toții ne aflăm pe undeva pe vreun resort tras de pârghia ateismului sau a creștinismului. De la modelul psihodinamic care explică acest gol lăuntric ca pe o angoasă de abandon trăită în relația timpurie cu funcția maternă până la modelul neurobiologic care vede funcționarea border ca pe o activitate serotoninergică scăzută, pot exista o sumedenie de alte brodări explicative la întrebarea ”de ce”. Ceea ce rămâne, în ultimă instanță, e locul în care Îl plasăm pe Dumnezeu în toată această ecuație. El poate fi în toate acestea, dar nu e suficient să fie doar în toate acestea! Mai important chiar, El este dincolo de toate acestea! Pentru că dacă vom încerca să-l plasăm pe Dumnezeu într-unul dintre conceptele cu care suntem atât de familiarizați, riscăm nu doar un soi de blasfemie (bine-intenționată), ci și o imagine reducționistă izvorâtă din propriile fragilități subiective, fragilități care, nu de multe ori, sunt chiar patologice.

www.oxigen2.net